Melancolie Nocturnă ( 10 )

 

Melancolie Nocturnă –  Adâncul unei Gări în necuprinsa Mare…

 

În așteptarea unui tren târziu, un Cer ce nu mai vine,
m-am resemnat să îmi agăț singurătatea de pustiul Gării,
lăsându-mi gândul liber să alerge, sălbatic peste șine,
spre cel din urmă far, stăpân pe necuprinsul Mării…

În jur, doar stâlpi înalți, cojiți și fără de lumină,
aceleași felinare false, ce-s strâmbe în negrul nopții,
în umbra cărora un danț divin, sub stele mai animă,
tăcerea sfâșiată în vânt, de scârțâitul porții…

De ce aici, pe-o scândură murdară și învechită,
îmi caut alinare… când groaznic! nu mai simt durere,
mi-e inima un zid de stâncă rece, grav zidită,
și sufletul, izvor secătuit de orice putere.

Mă simt bătrân, și suflul parcă tot mai mult îmi scade,
săgețile din ochi, pierdut-au orice țintă,
doar setea TA pe buze, mă freamătă și arde,
și palma mea se întinde, gata să te simtă.

Câteodată în visare voi pierde drumul printre nori,
Cu genunchii în nisip, obosit să-ți povestesc,
Sprijinit pe un țărm prea străin, doar să-mi cobori,
Și-n secunda din urmă vom trăi cum iubesc.

E Adâncul unei Gări pustii, în necuprinsa Mare,
Pe o linie pierdută, un drum vine dinspre nicăieri,
Câteodată sunt nori, câteodată e soare,
Uneori sunt speranțe, alteori doar tăceri…

 

Melancolie Nocturnă ( 9 )

 

Melancolie Nocturnă –  Poate Mâine

Trecu atât amar de vreme fără să știm unul de altul,
Din joaca noastră între perne, ne-a mai rămas, cuminte, patul.
Fără cearceafuri răvășite și fără dimineți târzii,
Când soarele printre perdele încerca în zadar a ne trezi.

Azi zilele îmi par pierdute, când somnoros, nu beau cafea,
Pe masă, aceeași ceașcă goală și scrumiera lângă ea…
Cum nu mai știu s-aprind țigara, aștept din baie să se-audă,
Aceeași melodie veche, ce-mi dezmorțea urechea surdă.

Din duș țipai să-ți dau prosopul, să îți acopăr pielea udă,
Mi-e dor de jocul tău cu apă, prin părul meu ce-avea să curgă,
Mi-e dor de cum făceai notițe și le lipeai pe frigider,
Și eu să caut iar portițe, să fac cum știu, mereu altfel…

Plecam la prânz, lăsând pe masă, o mică prăjitură dulce,
Ca mica mea copilă-n casă, să-și lase nervii să se culce…
Să o găsesc seara învelită peste genunchi, stând la tv,
Pe jumătate adormită, frecându-și molcom genele…

Se ridica anevoioasă, îmi spânzura o îmbrățișare,
Stârnind regrete mari în suflet… azi am uitat să-ți iau o floare…
Sorbeam din buzele mărunte, atâta dor plin de dulceață,
Te sărutam zeci de secunde… acum te-aș săruta o viață.

În nopțile pline de stele, mai rătăceam pe străzi pustii,
Tu mă întrebai de Carul Mare, eu îți spuneam că vreau copii,
Și iar râdeai ciupindu-mi buza luându-mi numele în joacă,
Îmi răspundeai luându-mi mâna… ”hai s-o cunoști pe mama soacră!”

Trecu un timp ca o minune, veniră apoi vremuri mai grele,
Și fără multe a ne spune, noi ne-am răcit ca două stele…
Prin ochii tăi ca o furtună, în vânt ți-ai ridicat suflarea,
Și n-am știut să întind o mână, să-ți tai din aripi depărtarea…

Cum ai luat ce-ai vrut din mine, eu m-am ales cu ce-a rămas,
Cu așteptarea acelui Mâine… cu spatele mereu spre ceas…
Mă plimb cu chipul tău în suflet, pe străzile tot mai pustii,
Sperând măcar să-ți zăresc umbra… sperând că Mâine ai să vii…

… de dragoste!

 

Închide ochii doar… împodobindu-te cu vise,
încearcă pentru o clipă să pierzi gustul amar,
Ascuns în lăcrimarea cuvintelor nescrise
și în tăcerea șoaptelor ce nu mai au hotar.
Aruncă în întuneric o singură silabă,
o notă cât de falsă, în arc, pe semiton,
Rupe-te din mine, din febra ce mă apasă
pe cordul plin de zbucium, înfrigurat de dor.

Îți tremură ființa, emoții vrei, copilă,
trăiești intens iubirea ce-ți freamătă în pori,
Cobori atât de blândă, suavă și umilă,
ca ploile de vară, cu soare printre nori.
Mă mângâi cu un zâmbet, înseninâdu-mi noaptea,
și ochii tăi în flăcări… par două stele vii,
Din jilțul veșniciei, îmi smulgi din suflet Cartea,
și mi te-arunci în brațe cu sărutări târzii.

Lasă-mi doar tăcere și liniște în gânduri,
alungă orice zbucium din ochii mei căprui,
Citește-mă din suflet și lasă-mi între rânduri,
pe tâmpla obosită, un punct de căpătâi.
Te-aș picura în versuri, chip de icoană vie,
dar nu-mi găsesc cuvintele, să te pictez divin,
Îți las în schimb penița, cerneala și-o hârtie,
căci sufletul și inima deja îți aparțin…

Un vânticel de vară aleargă sub perdele,
tu de sub cearceafuri răspunzi c-un scurt oftat,
În zorii dimineții, perindat sub stele,
gândul meu gonește un vis nepregetat.
Te-ai dat și trup și suflet, cu dragoste doar mie,
iar eu iubirea întreagă am prins-o strânsă-n pumni,
În inimă, Roșcato, arde o făclie,
ce-ți va deschide ochii către alte lumi!

 

Melancolie Nocturnă ( 8 )

 

Melancolie Nocturnă –  Romanță între două pahare de vin

Din piatră rece, fără vise, naște durerea unui om.
Prin toate gândurile scrise, cu tâmpla necăjită-n somn,
Dau luptelor cu mine însumi, în înțeles absurd-abstract,
Un rol! Beții din vin, divine… și lacrimilor ritm și tact.

Trecut-au ceasuri lungi și fumul, îngroapă gândul în hârtie,
Sorbind țigări lângă țigara pe care o pierd când mâna scrie,
Melancolii întunecate în gustul dulce din pahar…
Mi-e mintea fără judecată, mi-e dorul fără de hotar.

Ar trebui cu a fost odată… să încep povestea mea cu Tine,
Să sparg clepsidra în cruci de vânturi ca firul de nisip subțire,
Să pișce liniștea din rânduri și calmul fără de vâltoare,
Iubirea noastră, o furtună, cu vânturi rele peste mare…

Și nu demult, stins-ai din mine, lăsându-mi întuneric veșnic,
Oricând, și când o lumânare își regăsește moartea-n sfeșnic.
Lumina, atât de greu s-o umbli, atât de simplu pentru EA,
Ce a schimbat în viața mea cam tot ce se putea schimba.

Acum doar taci! Îmi zbieri în rânduri, în armonii efervescente,
Oglinda chipului tău tânăr stă doar în poza din perete,
Și orice gând de răzvrătire, orice vis fără întrupare,
Își frânge valul de cuvinte în fumul putred de țigare…

Ce mi-ai uitat în amintire și ca un hoț timid păstrez,
În nopțile cu lună plină pe pânză albă când pictez,
Ochii târzii în nori de lacrimi, iertări pe buze sângerii,
Două pahare, vin și patimi, cele din urmă poezii,

                                                               ….nostalgice melancolii.