În căutarea Ta

 

În căutarea Ta

A mai trecut o zi ca visul într-o șoaptă,
a mai trecut o noapte cu stelele în gând,
Tăcerile mă înalță și treaptă peste treaptă,
îmbrățișez iar golul căderilor în rând.

Mă simt străin în versuri pierdute în cuvinte
ce fără de ecou răsună în larg, abis,
Când valul de cerneală leagă cele sfinte,
luntrea mea derivă fără de pânze în Styx.

Din întuneric vântul, îmi șuieră orbește,
să îmi regăsesc menirea în vechile psaltiri,
Când prin nemărginire cerul înrobește
o inimă străină închisă în multe închipuiri.

Privesc cu precădere pe albul nud din foaie
pe care două lacrimi au picurat târziu,
Dând Golului un suflet și sufletului ploaie
de litere învechite poemului pustiu.

Tângui înspre tine, stăpână peste stele,
să îți cobori din gânduri un vis demult pierdut,
Așază-mi amintirea cuvintelor pe gene,
când însuși Timpul doarme eu să te ascult.

Arată-mi dară chipul ce nu-și mai află față
și tâmplele încolțite sub palid cenușiu,
Pierdut în noaptea minții, trăind în ignoranță,
trezește-mă în mine și dă-mi puteri să scriu.

Coboară-mi-te-n umbre, te-aștept lângă fereastră,
alungă zorii zilei pe care încă o regret,
Primește cu răbdare iubirea mea sihastră
și arată-mi tu cuvintele să îți pot fi poet…

Cu drag, Mishuk…

 

Baladă pentru Enika

 

Baladă pentru Enika

Deschide ochii și citește, ce n-ai știut e scris în carte,
Chiar dacă viața ne desparte și Timpul nostru este rupt,
Privim același cer în noapte, același vuiet plânge mut,
În două inimi prinse-n clește, desprinse din același trup
… ce n-are moarte.

Deschide ochii și citește aceste rânduri frânte-n zare,
Sunt Călătorul fără cale pe urma unui tren pierdut,
Pe un apus lipsit de soare, Ecoul unui suflet surd
Ce din Tăceri se îndrăgostește de glasul tău aproape crud
… și-apoi dispare.

Deschide ochii și citește și ia-mi oftatul dintre gene,
Așază-mi gândul între perne și dă-mi sămânță de odihnă,
În nopțile cu dor în vene să încălzesc la loc de tihnă,
Un vis în care nu mai crește, agonic, liniștea venină
… singurătății terne.

Deschide ochii și citește cum dragostea însăși e crimă,
Când mâna ta în vers suspină, când zgârie fiori în foaie,
Cuvintele ce doar alină nu apără de vânt și ploaie,
Iar Tremurul intens sporește când inima pierde războaie
… fără de vină.

Deschide ochii și citește ce poate azi n-am scris greșit,
În zorii tăi sunt asfințit, un punct, pe Orizont căzut,
Pe care poate l-ai iubit, străin fiind, necunoscut,
Dar care-n versul tău trăiește, acel final spre început
… îndrăgostit.

Cu drag, Mishuk…

 

Ce face Dragostea din om…

 

Ce face Dragostea din om…

 

Aprinde poarta către stele ce m-a închis în noaptea neagră,
Arată-mi calea printre ele și poartă-mi pașii fără grabă,
Coboară-mi liniștea în suflet fără cuvinte însângerate,
Ecoul ultimului urlet în pieptul meu încă se zbate.

Lasă Tăcerile să plângă, rupe-mi povara așteptării,
Ce gânduri tind să te ascundă în pragul crud al resemnării,
Când știi că ai găsit în mine acel cuvânt de mângâiere,
De ce închizi ochii în suspine și mi te vlăgui de putere?

Deschide a geamului fereastră s-ascult a inimii întristare,
În zbucium lin povestea noastră se duce frântă la culcare,
Sperând în alb iz de cerneală pe paginile fără rânduri,
Dar fără a ști că-n călimară curg lacrimi revărsate-n gânduri.

Prin storuri luna nu pătrunde, dar frigul intră în odaie,
Singurătatea ta ascunde aceeași noapte rece-n straie,
Același somn strâmt, fără vise, din care mi te smulgi cu zorii,
Lovind atâtea uși închise sunt numai Eu… în glasul ploii!

Ascultă-mă și ia-ți răbdare, cerne din gânduri cele rele,
În suflet mi-ai sădit o floare și fără tine ea va piere,
De mă vei stinge-n întuneric fără să am un loc în tine,
Purta-voi chipul luciferic ca un coșmar și nopți și zile.

 

„Adeseori Destinul e greu de înțeles,
dar ițele destinului ce ne leagă ne vor aduce întotdeauna împreună…”

Mulțumesc Elli pentru jocul de cuvinte…

 

Cu drag, Mishuk…

 

 

Dincolo de Noi (Glossă)

 

Dincolo de Noi (Glossă)

Desparte-mă în două și rupe-mă din mine, frânge-mi rătăcirea de care n-am habar,
Ascunde dintre gânduri Tăcerea unor zile și fiecare noapte ce poartă un coșmar.
Desprinde-mi universul de trupul ce m-agață și curăță-mi speranța de visul efemer,
Adu-mă în simțire din cubul meu de gheață și curăță-mi oglinda din florile de ger.

Presară Primăvară pe partea mea întreagă să-ți încălzesc făptura în fapte de amor
Și lasă întunericul din anii mei să șteargă zbuciumul ce-ți sperie întregul viitor.
Descoperă-n cuvinte ce-i astăzi despre mâine și odihnește-ți dorul în semn pe calendar,
Desparte-mă în două și rupe-mă din mine, frânge-mi rătăcirea de care n-am habar.

Ceartă-mi amintirea din patimile surde ce-au revărsat în lacrimi din ochii tăi fierbinți
Dând pumnii tăi pereților ce nu știau s-asculte, lovind stinși de putere dureri ce le resimți.
Mi te-ai închis în rânduri de care n-aveam știre, ca un ecou ce-și frânge glasul în zadar
Ce ascunde între gânduri Tăcerea unor zile și fiecare noapte ce poartă un coșmar.

Lasă-mi mângâierea să-ți cadă peste tâmple și scutură-mi privirea de cenușiul stins,
Învață-mă iubirea din lucrurile simple în revărsarea focului cu care te-am atins.
Cheamă-mă zeiță în Templul tău, prin ceață, precum vechiul Ulise să pot răzbi sub cer,
Desprinde-mi universul de trupul ce m-agață și curăță-mi speranța de visul efemer.

Când te-am rănit știu bine, au fost cuvinte multe, dar fără tine sufletul pierdut e în neant,
Tu, fără mine, singură când taci cin’ să-ți asculte idealismul critic ce l-ar uimi pe Kant.
Înstrăinat, prin vânturi am rătăcit o viață, fără de busolă am continuat să sper,
Trezește-mă în simțire din cubul meu de gheață și curăță-mi oglinda din florile de ger.

Desprinde-mi universul de trupul ce m-agață și curăță-mi speranța de visul efemer,
Adu-mă în simțire din cubul meu de gheață și curăță-mi oglinda din florile de ger.
Ascunde dintre gânduri Tăcerea unor zile și fiecare noapte ce poartă un coșmar,
Desparte-mă în două și rupe-mă din mine, frânge-mi rătăcirea de care n-am habar.

Cu drag, Mishuk…

 

Destin (Sonet)

 

Destin (Sonet)

Răsare Luna într-un pustiu, în drama nopții fără nume,
Umbrele se strâng târziu în colțuri strâmte sub fereastră,
Purtând priveghi unui sicriu, ce a închis iubirea noastră
Pe scena unui teatru viu… Noi, fără măști, fără costume.

Cuvintele nu-și mai dau rând, Tăcerile poartă prenume,
Iar liniștea își ia avânt în inima de-acum sihastră,
Dorul nu mai naște cânt, nici zarea nu mai vrea albastră,
Iar malurile acelui gând s-au frânt și au să ne consume.

Străini pășim din vreme-n vreme sub ceruri arse de rugină,
Sub alte nume, alte chipuri, născuți sub altă conștiință,
Ne regăsim mereu sub stele purtând mereu aceeași vină,
Cad între noi atâtea ziduri, mânați de aceeași elocință,
Destinul e ursit în rânduri prin vieți ce se mai întâlniră,
Când Fericirea pusă-n gânduri strecoară un strop de suferință.

Cu drag, Mishuk…