Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)

Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”

Matematică imposibilă (partea II)

„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.

E timpul să îmi „sting”  visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…

Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.

Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el  … ( I.L. Caragiale)