Secretul Căsuței din Pădurea Întunecată

 

Ușa se deschise, și din hol, cu pași mici, îmbrobodită fără pereche, se ivi o nălucă veche și apăsată, cu un braț proaspăt de vreascuri ude.
– Astea încă nu sunt bune… Să le pun acilișea, lângă foc să se mai zvânte. Șona…?! Unde altarul mă-tii te-ai ascuns, hoțomano???
… Doar focul răspunse molcom din gura sobei, trosnind un ultim vreasc îngropat în cenușă. Pe semne, curând se va stinge, luând cu el micile pâlcuiri de căldură ce abia răzbeau să alunge gerul crud și nemilos. Iarna abia a îmbrățișat tărâmul Poveștilor, că a și încremenit întreaga foială a Pădurii Întunecate. Sub Luna imensă, porțile se închid pentru totdeauna în calea străinilor, acoperite fiind în valuri de negură.
De sub hornul godinului doi ochi mari și verzi sticlesc în întuneric, urmărind atent întreaga mișcare. Au trecut Ani de când viața Ei se rezuma doar în gesturile blânde ale Bătrânului.
– Vino aici nesuferito, nu vezi că iarna ne pândește din fereastră? Vino aici, Șona!
Dintr-un salt, mâța cea neagră-cărunțită i se așeză pe genunchi, mieunând un miorlăit apatic.
– Hai babo, nu mai fi așa leneșă. Avem vin, tutun și pește. Trecem împreună și peste înfrigurarea asta, cum am mai trecut și-n alte dăți, nu-ți fie teamă…
Palma aspră mângâia rar și cu blândețe trupul plăpând ce începu a toarce asemeni unui motor, în surdină.
Pe unul din pereții puțin înalți ai odăiței, o candelă abia de reușește să răspundă întunericului cu o sărăcie plăpândă de lumină. Jocul stihurilor, arunca în neant dănțuirea frântă și dezolantă a umbrelor. Liniștea tușea din toate scobiturile un sentiment de supusă teamă sufletească.
Bătrânul își trase măsuța și scaunul șchiop de un picior, mai aproape de gura focului furând astfel o scânteie de lumină în plus. Murmura un cântec vechi, din a cărui linie își mai amintea doar câteva note. Câteva rânduri stau înscrise ordonat pe golul din albul hârtiei, așteptând doar clipa în care condeiul va începe să zgârie în albastru, litere noi, curate, în cuvinte surde.
Barba sură, ascunde sub cenușiul încrețit, un chip ce a uitat cu mult mai mult să mai zâmbească, dar lumina ochilor e blândă ca și mângâierea gândurilor de sub peniță.
Cu o smucitură greoaie, scutură în flăcări resturile din capul de os al unei vechi lulele și înlocui tutunul cu un amestec proaspăt de ierburi crud-aromate. O lovitură scurtă de amnar și scânteia aprinse primul val de fum din care trase adânc. Tuși gros și repede, iar amețeala îl gâdilă pe tâmple încețoșându-i privirea. Cu gravitatea unui gest ce poartă semnele Tăcerii, vărsă ultimul sfert de vin peste gura ciobită a paharului. Îl ridică, flămând de cunoaștere, spre lumina focului privind prin limpezimea lui, tâlcul ultimei povești…

… Șona învârtea de zor la mămăligă. Știa că va ajunge curând, și toată puterea lui asudată pe coada toporului va cere de mâncare. Îi era atât de drag omul acela zvelt, cu părul lung, ca de cărbune, ochi aprigi și barbă aspră. L-a cunoscut pe când era numai o copilă de șaisprezece ani, și i-a spus DA fără să clipească. L-a urmat fără preget în inima pădurii, fiindu-i mereu alături, iar viața lor părea o primăvară plină de soare și senin. Sub ochii lui de șoim se ascundea o blândețe nemărginită ce nu o lăsa niciodată să ostenească fără să-i răsplătească munca înzecit.
La început se iubeau mult, dar iubirea lor nu era roditoare și resimțea amărăciunea ca pe o otravă ce-i apăsa sufletul. Ieșirile lui tot mai lungi în umbra Pădurii Întunecate , îi păreau un fel de depărtare ce cădea asupra micimii ei ca un blestem. Cuprindea în toată carnea fiorul și dorința de a fi Mamă, dar pântecele îi era potrivnic.
Veninul din suflet o făcea să se simtă tot mai vinovată și curând, lumina ochilor ei verzi se întunecă într-un verde iernatic, uscat. Fără cuvinte inima ei se închise în Tăcere. Îngrijea de grădină și de cele câteva dobitoace de pe lângă casă iar în restul singurătății ei, plângea sub Gutuiul Uscat din spatele casei. Se înconjură de pisici care de care mai întunecate și cu ochi diavolești. Ținea la aceste ființe mai mult ca o mamă și le adoptă sufletește ca pe proprii copii.

Într-o dimineață, pe când se îndrepta spre locul ei de tihnă cu ulcica de lapte proaspăt pentru puii ei, se împiedică și căzu într-un somn adânc. Se făcea că în vis, Fantasma Regelui Întunericului o răpi, luând-o în zbor pe calul lui înaripat cu patru perechi de aripi. Nu îi fu teamă, mai mult decât atât se simțea vrăjită de parfumul, farmecul și frumusețea tânărului Rege ce domnea peste Imperiul Nopții. Atenția lui o flata, și cu roșeață în obraji se lăsă învârtită în pași de vals prin imensa sală a palatului din Noapte. Se simțea Regină, frumoasă și puternică. Părul ei se ondula pe spate într-un Roșu-Apus, ochii aveau sclipirea smaraldului și buzele însetară sub focul pasiunii. Dorea acel trup de zeu pentru ea, pentru totdeauna.
Sărutări pătimașe, mângâieri febrile, sânge sub unghii și dureri carnale înflăcărară cele două suflete într-o explozie de culori…
– Peste nouă luni, voi veni să-mi iau fiul… Acum trezește-te!
Prin păienjenișul ochilor, întrezări chipul speriat al soțului ei. Nici un semn de încruntare, nici un nor pe chipul lui. Se mai liniști, spunându-și că a fost doar un vis.
– Șona, ce faci aici? Te simți bine?
– Mateiu… cred că am adormit.
O ridică în brațe și o purtă spre pat. Își încolăci brațele în jurul grumazului, încercând astfel să-și ferească ochii înlăcrimați. L-a înșelat în vis și totuși nu resimțea vina.
– Cred că am leșinat, iartă-mă iubire.
– Fii fără grijă, vom fi bine.
Timpul a trecut, iar pântecele ei prinse a rotunji spre fericirea celor doi. Șona redeveni acel vis frumos cu cosițe de mărgean, cu ochi vii, copilăroasă și iubitoare. Soarele era mereu pe cer, iar primăvara iubea pământul cu mângâieri pline de viață. Visul se pierdu în uitare iar soția iubitoare se pregătea pentru întâia oară să devină mamă. Pisicile erau pretutindeni în jurul ei, însoțind-o cu miorlăielile lor cerșetoare de mângâieri.
Mateiu însă își schimbă meșteșugul și începu să se îndeletnicească cu mânuirea armelor. Zilele îi construiau trupul pe linii sublime iar forța și îndemânarea sporeau. Tirul cu arc, aruncarea suliței și mânuirea paloșului își descopereau secretele sub mânuirea voinicului. Șona îl privea amuzată, fără să întrebe sau să se întrebe de ce? Această schimbare bruscă de atitudine.
– Mateiu, mâine te va chema Regele nostru la curte să te ducă la oaste.
– Să mă cheme și să mă deie oștirii, dar numai după ce-mi vine sorocul.
– Ce soroc, nebunul meu, haide vino să te pup.
Îl alinta și îl răsfăța cu sărutări și pupături și apoi îl lăsa în legea lui văzându-și de ale sale.

… Mămăliga ședea aburindă pe policioară, oala de sarmale era sub masă, iar ulcica de vin negru, rece, proaspăt scos din pivnița casei poposea la umbră așa cum îi dă bine vinului să steie. Șona își aștepta voinicul acasă, răspândind izul bucatelor proaspete cale de două poște.  O toropeală aromată îi învinse răbdarea așteptării și închise ochii. Adormi.
Un sunet de paloșe încordate răzbea ca un ecou din depărtare, în întunericul ei. Clinchetul metalic deveni tot mai intens și deschise ochii speriată. Copilul Lor nu mai era, pântecele ei fiind plin de sânge. A născut?! Sări din pat țipând!
Prin geamul deschis al ferestrei îi văzu pe Mateiu și pe Regele Întunericului luptându-se corp la corp. Cămașa albă a soțului ei picura sânge pe fiecare parte, dar și regele purta semnul unei brazde adânci pe obraz. Lupta se ducea deja de câteva ore iar tânărul vânător era ostenit. O lovitură ferită îl surprinse, punându-l la pământ. De sub talpa piciorului ce-i îngropa pieptul în glod, privirea voinicului săgeta prin ochi fulgere, dar puterile îi erau pe sfârșite.
– Tinere vânător de urși, apreciez curajul și îndrăzneala ta, dar nu știi tu că Eu sunt nemuritor? Am venit să iau ce e al meu și toată potrivnicia asta, a ta e de prisos. Renunță, dară!
– Mărite Rege, lasă-ne copilul… și-l vom crește și-l vom îngriji cu toată iubirea unui Tată și a unei Mame. Lasă-ne copilul, mărite Rege.
– Taci Mateiu, taci. Ar trebui să pedepsesc neobrăzarea, mulțumește-te cu Viața, în Inima pădurii mele. Aici vei avea întotdeauna uitarea lipsurilor și a nevoilor. Aici vei fi stăpân în lipsa mea. Fii chibzuit, Mateiu.
Regele fluieră și armăsarul înaripat îl ridică spre ceruri. Cu un ultim zvâc, voinicul prinse sulița și o azvârli în aer. Umărul regelui fu atins provocându-i acestuia o rană urâtă. Sângerând se întoarse spre tânăr privindu-l ucigător. Ridică paloșul dar, din umbra casei, îngenuncheată, Șona sub povara lacrimilor îl imploră strigând:
– Cruță-l, Mărite Stăpân. Dacă cineva trebuie să plătească această nechibzuință, eu sunt numai vinovată. Cruță-i viața în schimbul vieții mele.
Glasul femeii îi mai domoli furia, dar sămânța răzbunării încolțise deja în inima lui.
– Șona, netrebnico, pentru că ești mama fiului meu, am să vă cruț viețile, dar Mateiu, pentru prostia ta, blestemat să fii sub chipul prăzii pe care o vânezi furișat prin ascunzișuri. Iar tu soția ta să fie mama copiilor ei. Să nu părăsiți niciodată pădurea cu chip de om, până ce iarna nu se va îndura să uite tărâmul vostru… Crivăț, haaaai!
Regele dispăru într-o explozie de lumină, iar cerul se întunecă sub forfota norilor plumburii. Șona prinse să tragă trupul rănit spre căsuța lor micuță, când de nicăieri Viscolul începu să troienească primprejur. Ochii de gheață sfiau la geamul căsuței orice umbră de speranță iar Întunericul își întinse gheara peste sufletele lor.

Într-o Căsuță în inima Pădurii Întunecate două suflete tremură sub gerul Iernii. Crivățul suflă prin horn în jarul împrăștiat din sobă, unde un urs bătrân leagănă pe genunchi, în scaun, o mâță la marginea Timpului.
– Șona dragă, dă-te jos, hai, să mai bag un vreasc, două în foc. Nu mă mai privi așa, măcar am încercat. Măcar am rămas amândoi în toată povestea asta… Vino să te pup, nesuferito!

 

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)

15128607_1239411239436216_180958271_n

Anunțuri

Străin în Noiembrie

 

”De unde atâta Rece și de ce atâta neLiniște?!
… Te-ai întors, ca în fiecare an, să-mi amintești că dincolo de toate sunt Eu, nesuferit de singur, un Mort, ce viu se simte pierdut în brațele așteptării? Blestemat să fii Noiembrie, blestemat să fii cu toată Iarna ta ce-mi încremenește frigul din oase, îmi îmbătrânește firea și-mi îngroapă Tăcerea în suflet… Curând va mai trece un an, la fel de pustiu, fără Tine și la fel de ironic și arogant cu mine. Și Sincer, de nu te-aș fi iubit, n-aș plânge! Unde-mi ești, durere, să dai Singurătății un pic de culoare? Offf, ce viață…”

… În tot acest timp te-ai așezat pe linia fantasmelor din Trecut și a rândurilor îngropate în cerneală, lacrimi și rătăciri. Ți-ai ferit chipul croșetat în câteva rânduri, dând cuvintelor un iz de galben-arămiu pierdut în vreme, pe spatele unei amintiri. Dintr-un albastru rotund mi-ai pictat sufletul cu litere de-o șchioapă, pe care ani la rând le-am purtat cu mine în fiecare zi, lângă inimă.

”Mi-e dor de A-ul din alint, când fruntea mea stă blând culcată,
Pe B-ul brațelor ce-mi dau să simt, arome de căpșuni și ciocolată.
Mi-e dor de C-ul dintr-un cântec, ce nu mi l-ai cântat vreodată,
De D-ul murmurat ca un descântec, numele tău e cheia…
spre iubirea mea curată.
La mulți ani, puiule…
Te iubesc, Micuța Ta, Annia.”

Mă simt obosit, dar încă te caut, călcând apăsat prin locuri în care nu demult, te simțeai singură și străină. Astăzi, oriunde te-aș privi, nu mai regăsesc decât acel Vânt rece și uscat, și un covor cărămiziu de frunze amestecat cu mucuri de țigară. Umbra Ta s-a îngropat parcă pentru totdeauna în asfaltul umed și rece lăsându-mi deznădejdea unei așteptări pierdute.
Acel Noiembrie de atunci, a lăsat în mine o rană deschisă ce încă nu-și află vindecare. Ai plecat din viața mea luând un întreg șifonier cu vise și speranțe. Ușa dormitorului nostru nu mai scârțâie, pentru  că m-am învățat să dorm în Cameră, pe canapea. Pereții sunt mai albi, mai goi, mai triști, iar patul încă păstrează rece locul tău.
Mi-ai lăsat Tăcerea, aruncându-mă captiv, fără nume și identitate, în brațele Melancoliilor Nocturne. Diminețile nu sunt nimic altceva decât continuări ale unor nopți Albe groase în fum de țigară și parfum de alcool.

”Să știi că ți-am mutat măsuța pe balcon, și am spart scrumiera din țara cămilelor. De azi, mă pot îmbrățișa cu Iarna, când număr stelele albe pe cer, de prin fundul vreunei sticle de vin. …Roșu! Da, exact același Roșu Intens ce-mi arde inima în gerul pipernicit al unui străin de Noiembrie. Azi a fulguit și telefonul a sunat de câteva ori. Nu, nu era numărul tău așa că nu am răspuns. Mă simt străin cu mine însumi dar la fel de bătrân. Când zorii se revarsă, Ană dragă, nu ne rămân decât migrenele albastre însoțite de acele versuri albe ce inevitabil se vor intersecta din nou cu despărțirea noastră. Unde-mi ești?”

 

”Se lasă ca o brumă peste sufletele reci, gonind din urmă toamna,
În cenușiul zilelor pe care le petreci, doar oblojindu-ți rana,
Îmi sângerezi prin ochii vii, cu lacrimi prea fierbinți, sărate,
Și-orice cuvânt pe care-l scrii se pierde-n fum, în noapte.

Departe îl duci spre nicăieri,ascuns în scrinul inimii fără lăcată,
N-ai cum să uiți dorul de Ieri, chiar de-l afunzi în Marea Moartă,
N-ai cum să ștergi cu un burete, sub duș, din carne, amintirea,
Când trupul tău ca un perete, îmi poartă în cicatrici iubirea.

Îți amintești cum ai plecat, când singur ți-am rămas în urmă?
Acea Dorință, aprigă-n păcat, de a-ți mai cerși o lună,
Dar nu ai vrut să știi nimic,lăsându-mi cheile pe masă,
Ai spus Noiembrie, sfârșit. De astăzi nu-ți mai sunt Acasă.”

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)

15057853_1231354756908531_286663808_n

Până în decembrie voi învăța să te iubesc…

Și-a ghemuit trupul mic și firav între brațele lui, murmurând câteva cuvinte fără sens. Mâna îi cuprinse grumazul trăgându-l spre suflul ei tremurător și agitat. Se trezi smuls din lumea Relelor, dar păstră pentru moment ochii închiși. Spera că se va întoarce, dar Visul s-a pierdut pe undeva, stins în gerul stelelor încremenite pe cer. Simțea fiori în întreg trupul, dezmeticindu-se într-o amorțeală febrilă. Îmbrățișarea Ei are aceeași aromă de calm, de liniște, la fel cum, într-o dimineață timpurie și ploioasă, când peste gene încă mai umblă visul unei perne moi și pufoase, apare de nicăieri o cană mare cu cafea tare și fierbinte.
Vântul îi șuieră simfonia iernatică prin gânduri, alungându-i în totalitate somnul. Privind chipul acela minunat și strălucitor își aminti cum s-au cunoscut. Apoi amintirile au început să curgă, prima întâlnire, primul sărut și prima noapte împreună. Prima ceartă a însemnat și o despărțire pe care a crezut-o definitivă, dar inima nu l-a răbdat și viața i-a adus din nou împreună.
”De ce ești astăzi lângă mine? Se pare că Iubirea noastră e un zid ce doar s-a cutremurat  la prima lovitură… Cât timp a mai trecut de atunci? Noi de ce nu ne certăm niciodată???”
Nopțile de noiembrie sunt tot mai friguroase și câteodată adorm împreună. Deseori deschide ochii numai să-i citească fericirea de pe buze și să-i mai fure o sărutare pentru că acel zâmbet imens, colorat într-un roze de poamă dulce, e cea mai de preț comoară pe care simte că o merită și o poate primi.
Și totuși, mi-e teamă că într-o zi ai să pleci, iar Singurătatea pereților albi…” Lacrimile îi înrobi obrajii iar tâmplele se încordau în valurile neliniștii. Se gândi că poate un ceai și o țigară, vor mai potoli potopul gândurilor negre venite de niciunde.
Îi alintă cu o mângâiere grijulie obrazul și se ridică încet din pat. Ochii ei simțiră descătușarea îmbrățișării și tremurară sub pleoapele închise. Oftă repetat eliberând presiunea unui geamăt scurt.
”Sunt aici, buburuză mică, fii cuminte, mă întorc imediat…”
Și totuși, în mintea lui nu avea de gând să o mai facă. Îi sărută tâmpla părintește, acoperind sub pilotă trupul pe jumătate dezgolit. Singură, atunci când doarme, pare numai o copilă încă necoaptă, iar când visează chipul ei descrie trăiri care mai de care mai expresive. Și-ar dori să fie acolo, înrădăcinat în fiecare dintre visurile ei, acoperind-o și protejând-o cu puterea lui de urs mare și răuț.
O mai sărută o dată și se îndreptă spre bucătărie. Ceasul din hol toacă molcom secundele în mici fracții, pe limbile lui, numind o oră la care Somnul ar trebui să tragă înapoi în pat orice umbră rătăcită…
Țigările se sting una câte una pe marginea scrumierei, iar ceaiul s-a răcit, uitat în miezul gândurilor, în cana Ei. Obrajii păstrau încă urmele brăzdate ale lacrimilor de mai devreme. O singură întrebare și un singur gând însoțeau viforul unei ierni ce se afla încă în pruncie…

”Noi de ce nu ne certăm niciodată?”


Deschide ochii, știu că somnul ți-a pierit demult,

Când trează fiind, încă îți place leneș să visezi,
În Întunericul pe care-l porți, veșmânt cu împrumut,
Rupi liniștea Tăcerii, în care vrei mereu să crezi.

Aș vrea să-ți simt iubirea întinsă pe silabe,
S-aud murmurul surd al buzelor, șoptit discret,
În carnea Ta, îmbrățișarea parcă numai arde,
Cum nici în versuri, pentru tine, nu mai sunt poet.

Și-ți spun de acum, că nu-i deloc o dragoste ușoară,
Când visurile noastre vor împleti povești,
În fiecare dimineață, voi redeschide o rană,
În inima de piatră cu care mă iubești.

Nu te mira că am ajuns să te citesc din gânduri,
Sub Zâmbet îți ferești un semn de întrebare,
Decembrie va așeza iubirea noastră-n rânduri,
Sau ne-am pierdut cuvintele și glasul nostru moare.
………

silenceofthesleep-e1396784929131

Mă bucur că…

 

”Atâtea semne de întrebare stau buchisite în alb, nescrise,
Nu ai găsit în noi culoare, să mâzgălim povești și vise,
În loc să construim o viață, ne-am înglodit într-un război,
Ce am făcut cu acea speranță, ce lumina întregul NOI?

Ne-am rătăcit într-o pădure și n-am știut a ne striga,
În întuneric, al meu nume, l-ai risipit pe undeva.
Te-ai stins în neguri fără umbră, lăsând fărâme de dureri,
Ca nici un foc să nu te-ajungă, să uiți iubirile de Ieri.

 Mă simt străin de mine însumi, uitai amorul, înrobit,
Uitai, dar Dorul fără margini îmi prinse aripile-n zid.
Cu zborul frânt îmi plec genunchii în fața unui vis pierdut,
Ești Ceața ce în zorii zilei îmi amintește ce-am avut.”

 

 ”Versuri, sau poate doar niște cuvinte înșiruite pe care eu mereu le-am potrivit asemenea unui mag. Versuri în care Tu nu ai crezut niciodată. Celelalte cuvinte, cum le numeai tu întotdeauna au fost doar povești.
…Te-ai răzgândit?! Bineînțeles că nu.  Desigur, ai fi avut timp suficient să-ți întorci pașii și să mă mai privești o secundă, de dor. Dar cine am fost eu, în tot acest timp? Un nume scris cu litere de o șchioapă pe un petic de hârtie. Ai spus că sunt porc, și probabil ai avut dreptate. Deși suntem atât de diferiți, îți citesc zâmbetul eșuat undeva într-un colț al gurii. Nu se citește fericire pe chipul tău, ar fi destul de straniu… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își lărgește umerii fără nici un pic de speranță. Care pe cine a părăsit… Ce mai contează acum când niciunul dintre noi nu-și mai apropie gândurile de celălalt.
Azi e ziua Ta, și n-ai să îmi auzi glasul spunându-ți la mulți ani. Mi-ai interzis acest lucru o dată, de două ori, de n ori până când într-un final am înțeles că vocea mea îți face rău. Aș vrea acum, ca-n alte dăți să-ți așez plicul, o ciocolată și un trandafir pe preșul de la ușă, dar știi și tu, că noi, că eu, că tu, suntem doi străini. Care erau cele două cuvinte pe care voiai să le auzi într-una dar niciodată să mi le spui? Ar fi fost și ele în plic dar…
Mă bucur că ochii tăi au căutat mai mult, mai bine. Probabil acum, citindu-mi rândurile plângi, și ca de fiecare dată blestemi clipa în care m-ai întâlnit. Regrete inutile, știi? Eu am fost mereu cel care a a crezut în destin și care, cu bune și rele a ținut în picioare trecutul pe care-l avem împreună.
Mă bucur că ochii tăi și-au găsit drumul, ”un drum plin de viziune și viitor” desigur, un drum care mă ocolește. Ce sunt eu de fapt? Un nume scris cu litere de o șchiopă pe harta iubirilor tale. Măcar îți mai amintești de mine? De mine, bun, drăguț, tandru și amuzant și nu de cel de care ți-era groază, cel care țipa sau te rănea cu tăcerile lui.
M-am schimbat în multe feluri pentru tine și am încercat să fiu ceea ce îți dorești și tot am eșuat. Măcar am încercat… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își adâncește abisul lipsit de întuneric și plin de tăcere. Cine știe ce vom găsi la final… Sper că va fi mai bun ca mine și potrivit pentru tine…

La mulți ani…
Un străin…”

Cu ochii inundați de lacrimi puse punctul de final. Nu știa ce să facă cu aceste rânduri, să le închidă într-un plic, să i le arunce într-un mail, să i le vândă într-un bilet într-o stație de metrou?! Știa în schimb un singur lucru. Cuvintele lui sunt suficient de intense încât să o arunce într-un nou val de suferință. Cu inima strânsă într-un ghem de ace, își frământa tâmplele năpădite  de dureri. Oare chiar mai simțea nevoia de răzbunare? Simțea el cu adevărat nevoia ca Ea să sufere de ziua ei? Cu siguranță Nu.
Un pahar de apă rece și un Nurofen mai limpeziră din păienjenișul gândurilor negre. Își luă chitară și fără nici o idee începu să fredoneze cântecul cu vrabia, acel cântec ce o dezbrăca întotdeauna de măștile de peste zi. Își aminti ca prin farmec ce frumoasă era ea, tristă.
Stinse luminile din cameră și se întinse pe pat, privind jocul de lumini și umbre de pe tavan. Salteaua îl înghițea în moliciunea ei chinuindu-i trupul îngreunat de oboseală și singurătate. Își simțea trupul rupt iar sufletul cioburi. Privea în tavan ca într-o oglindă, o oglindă plină de golul sentimentelor înăbușite atâta timp. În piept inima lovea ca un baros emoții ce îl toropeau într-o fierbințeală plină de icnete și scâncete. Conștientiza faptul că plânge zgomotos, că e întuneric și e târziu, iar în liniștea nopții s-ar putea ca vecinii să-l audă. Nu mai răbdă și-și dădu frâu liber sentimentelor. Bocetul lui frământa între buze, fără control aceleași cuvinte… aceleași două cuvinte pe care ea le cerșea din priviri în fiecare moment al… Al ce? Oare ce a fost între ei s-a numit relație? Certuri, certuri și alte certuri… Iar când nu erau certuri se căutau motive de ceartă. Și dacă ce a fost între ei e numește ceartă de ce inima lui plânge, de ce sufletul doare, de ce carnea îl junghie? Niciunul nu a înțeles iubirea celuilalt. El credea în Zodii iar Ea era doar o polițistă de sector. La figurat… S-au risipit atâtea vise…
Noaptea se îngroapă în întuneric și liniștea afundă în ropotul ploii. Vântul ridică spre nori mii de povești pe care cerul le va așeza pe umerii unor steluțe mai mici sau mai mari.
În pragul unei ferestre ochii mei caută adâncul înțelegerii… Ce vină au stelele că noi nu știm să iubim?

1082046737

Răutatea unei Stări de Bine…

”I’m always stuck between white naked walls
I remember you and everything around me falls
I see in the mirror, your darkest face who looks at me
Your flemish voice takes my reality

Like a storm my soul has no time to rest,
Our story drips behind your dirtiness
Like a child, falling asleep holding his mother’s hand
Couldn’t hear the story before the end”

          S-a înserat de ceva vreme, dar romul din pahar încă nu a stins în întregime lumina din ochii lui. Simte cum speranța se pierde în dezordinea sticlelor goale ce zac împrăștiate pe podeaua încăperii, aspru învinsă de întuneric. Vocile din cap îi spun să încerce să se oprească din această pedeapsă cruntă pe care singur și-o aplică, poate nemeritat. Înainte ca somnul să îi cuprindă cu ghearele într-un păienjeniș de toropeală, telefonul își epuizează bateria sfârșind în albul de var al peretelui. Febra îi umflă într-un zvâcnet nervos tâmplele încondeiate de durerile unei migrene timpurii.

         ”De ce trebuie să fie EA mereu, aici și acolo, când umbra dorurilor mele nu o atinge nici măcar cu o idee… De ce nu pot să o alung, așa cum fără a pregeta, împrăștii toate lucrurile bune din jurul meu când ea e singurul rău ce îl cunosc? De ce încă îmi bântuie visele când tot ce am cules sunt doar coșmaruri sfâșietoare? De ce o mai iubesc, dacă în fiecare dimineață mă trezesc singur cu perna umedă de lacrimi?”


           Călimara își împrăștie albastrul peste cele câteva versuri scrise apăsat în albul unei foi veline. Între degetele mâinii drepte învârte o țigară subțire ce arde în fumul plumburiu un iz de amețeală nevrotică. Simte că e momentul să-și ridice sufletul din letargia ce-i obosește gândurile și să înceapă să scrie alte rânduri pentru Ea, despre Ea, singura și adevărata obsesie și Nebunie.
Pe pat, în dreapta lui, chitara zace cu corzile neîntinse în armonicul unui acordaj normal, lăsând sunetelor acea brumă de idee a gândurilor diatonice. O privește cu jind, dar totodată se simte cuprins de teamă și furie. Un arpegiu timid îi aminti că Numai ea i-a adus umbra Păcatului pe care toți oamenii îl numesc Dragoste. Încearcă să găsească printre gânduri cum era de dinainte de a fi îndrăgostit, de dinainte de a simți ghimpele fiorului înfipt în carnea neîncepută a inimii. Își aminti de viața lui boemă, lipsită de scrupule. Era poet, un arogant conștient de darul său ce-i dădea aripi și încrederea că lângă masa lui, lângă paharul său de rom, nu are loc decât un scaun și o sticlă. Sec!
… Și totuși, din neantul unui abis descusut parcă din romanele lui Stephen King a apărut Ea, mirobolantă, un Înger Luciferic. Fără cuvinte și-a tras un scaun, s-a așezat, și-a turnat în pahar și cu un gest de salut, a înghițit fără suflare. În tot acest timp nu i-a slăbit o secundă privirea, blocându-i din start orice răspuns. Ochii ei negri săpau până în adâncul sufletului sădind microbul neliniștii. Simțea cum sângele-i transpiră prin carne o sete avidă de patos. Atunci a descoperit în EA, tumultul unei pasiuni febrile pline de forță, entuziasm și pasiune. Prima noapte a fost un șoc, ore la rând tulburând ordinea cearceafurilor și moliciunea pernelor. Parfumul Ei înăbușea aburii broboanelor de transpirație ce se evaporau pe carnea asudată. Trupul ei era foc, iar el se simțea o lavă fierbinte, împreună explodând precum vulcanii cei mai fierbinți.
Luni la rând și-au consumat iubirea pe scenă, acasă, între prieteni. Văzuți de departe păreau incoruptibili și de nedespărțit, și totuși… Ruptura a venit, Raiul s-a rupt și s-au trezit într-o dimineață conștienți că iubirea nu-i îndeajuns pentru a îi ține împreună. Ea a plecat iar el și-a construit propriul Iad înconjurat de ziduri de Întuneric. A ajuns să deteste Lumina și pe toți cei ce trăiesc în ea din simplul motiv că pentru el, Lumina s-a stins.
Privea spre lemnul rece ce încă își aștepta mângâierea în sunete calde. Primul acord, minor, răsună melancolic peste umbre iar următoarele veniră însoțite de lacrimi. Gândurile îl duc spre armonii într-o cheie falsă, dar tăria din pahar îi omoară pe loc instinctul de a fabula armonic. Un Mi minor, apoi un La cu 7, un Si cu 6 și încă câteva, urmară cursul unui blues plin de cuvinte îndurerate…

”You throw a stone behind my window breaks
You only make it wrong, I always make mistakes
I touch the mirror and reflection is destroyed
I’m the one that you now should avoid

The rain cutting light in smaller parts
I sing my fucking music and my broken arts
As my soul, I live my dirt in fluid pain
And you’re now the only one to blame

I see on the grey floor the same dark steps
As the room is built by all my regrets
I see your broken fucking face
This is my final song this is your final dance”

”Mulțumesc Adelina, pentru ajutorul acordat la traducere. Fără tine, nu aș fi reușit niciodată să scriu în engleză.”

blues-man-cbabi-bayoc