”I’m always stuck between white naked walls
I remember you and everything around me falls
I see in the mirror, your darkest face who looks at me
Your flemish voice takes my reality
Like a storm my soul has no time to rest,
Our story drips behind your dirtiness
Like a child, falling asleep holding his mother’s hand
Couldn’t hear the story before the end”
S-a înserat de ceva vreme, dar romul din pahar încă nu a stins în întregime lumina din ochii lui. Simte cum speranța se pierde în dezordinea sticlelor goale ce zac împrăștiate pe podeaua încăperii, aspru învinsă de întuneric. Vocile din cap îi spun să încerce să se oprească din această pedeapsă cruntă pe care singur și-o aplică, poate nemeritat. Înainte ca somnul să îi cuprindă cu ghearele într-un păienjeniș de toropeală, telefonul își epuizează bateria sfârșind în albul de var al peretelui. Febra îi umflă într-un zvâcnet nervos tâmplele încondeiate de durerile unei migrene timpurii.
”De ce trebuie să fie EA mereu, aici și acolo, când umbra dorurilor mele nu o atinge nici măcar cu o idee… De ce nu pot să o alung, așa cum fără a pregeta, împrăștii toate lucrurile bune din jurul meu când ea e singurul rău ce îl cunosc? De ce încă îmi bântuie visele când tot ce am cules sunt doar coșmaruri sfâșietoare? De ce o mai iubesc, dacă în fiecare dimineață mă trezesc singur cu perna umedă de lacrimi?”
Călimara își împrăștie albastrul peste cele câteva versuri scrise apăsat în albul unei foi veline. Între degetele mâinii drepte învârte o țigară subțire ce arde în fumul plumburiu un iz de amețeală nevrotică. Simte că e momentul să-și ridice sufletul din letargia ce-i obosește gândurile și să înceapă să scrie alte rânduri pentru Ea, despre Ea, singura și adevărata obsesie și Nebunie.
Pe pat, în dreapta lui, chitara zace cu corzile neîntinse în armonicul unui acordaj normal, lăsând sunetelor acea brumă de idee a gândurilor diatonice. O privește cu jind, dar totodată se simte cuprins de teamă și furie. Un arpegiu timid îi aminti că Numai ea i-a adus umbra Păcatului pe care toți oamenii îl numesc Dragoste. Încearcă să găsească printre gânduri cum era de dinainte de a fi îndrăgostit, de dinainte de a simți ghimpele fiorului înfipt în carnea neîncepută a inimii. Își aminti de viața lui boemă, lipsită de scrupule. Era poet, un arogant conștient de darul său ce-i dădea aripi și încrederea că lângă masa lui, lângă paharul său de rom, nu are loc decât un scaun și o sticlă. Sec!
… Și totuși, din neantul unui abis descusut parcă din romanele lui Stephen King a apărut Ea, mirobolantă, un Înger Luciferic. Fără cuvinte și-a tras un scaun, s-a așezat, și-a turnat în pahar și cu un gest de salut, a înghițit fără suflare. În tot acest timp nu i-a slăbit o secundă privirea, blocându-i din start orice răspuns. Ochii ei negri săpau până în adâncul sufletului sădind microbul neliniștii. Simțea cum sângele-i transpiră prin carne o sete avidă de patos. Atunci a descoperit în EA, tumultul unei pasiuni febrile pline de forță, entuziasm și pasiune. Prima noapte a fost un șoc, ore la rând tulburând ordinea cearceafurilor și moliciunea pernelor. Parfumul Ei înăbușea aburii broboanelor de transpirație ce se evaporau pe carnea asudată. Trupul ei era foc, iar el se simțea o lavă fierbinte, împreună explodând precum vulcanii cei mai fierbinți.
Luni la rând și-au consumat iubirea pe scenă, acasă, între prieteni. Văzuți de departe păreau incoruptibili și de nedespărțit, și totuși… Ruptura a venit, Raiul s-a rupt și s-au trezit într-o dimineață conștienți că iubirea nu-i îndeajuns pentru a îi ține împreună. Ea a plecat iar el și-a construit propriul Iad înconjurat de ziduri de Întuneric. A ajuns să deteste Lumina și pe toți cei ce trăiesc în ea din simplul motiv că pentru el, Lumina s-a stins.
Privea spre lemnul rece ce încă își aștepta mângâierea în sunete calde. Primul acord, minor, răsună melancolic peste umbre iar următoarele veniră însoțite de lacrimi. Gândurile îl duc spre armonii într-o cheie falsă, dar tăria din pahar îi omoară pe loc instinctul de a fabula armonic. Un Mi minor, apoi un La cu 7, un Si cu 6 și încă câteva, urmară cursul unui blues plin de cuvinte îndurerate…
”You throw a stone behind my window breaks
You only make it wrong, I always make mistakes
I touch the mirror and reflection is destroyed
I’m the one that you now should avoid
The rain cutting light in smaller parts
I sing my fucking music and my broken arts
As my soul, I live my dirt in fluid pain
And you’re now the only one to blame
I see on the grey floor the same dark steps
As the room is built by all my regrets
I see your broken fucking face
This is my final song this is your final dance”
”Mulțumesc Adelina, pentru ajutorul acordat la traducere. Fără tine, nu aș fi reușit niciodată să scriu în engleză.”
Melancolii Nocturne 