Mă bucur că…

 

”Atâtea semne de întrebare stau buchisite în alb, nescrise,
Nu ai găsit în noi culoare, să mâzgălim povești și vise,
În loc să construim o viață, ne-am înglodit într-un război,
Ce am făcut cu acea speranță, ce lumina întregul NOI?

Ne-am rătăcit într-o pădure și n-am știut a ne striga,
În întuneric, al meu nume, l-ai risipit pe undeva.
Te-ai stins în neguri fără umbră, lăsând fărâme de dureri,
Ca nici un foc să nu te-ajungă, să uiți iubirile de Ieri.

 Mă simt străin de mine însumi, uitai amorul, înrobit,
Uitai, dar Dorul fără margini îmi prinse aripile-n zid.
Cu zborul frânt îmi plec genunchii în fața unui vis pierdut,
Ești Ceața ce în zorii zilei îmi amintește ce-am avut.”

 

 ”Versuri, sau poate doar niște cuvinte înșiruite pe care eu mereu le-am potrivit asemenea unui mag. Versuri în care Tu nu ai crezut niciodată. Celelalte cuvinte, cum le numeai tu întotdeauna au fost doar povești.
…Te-ai răzgândit?! Bineînțeles că nu.  Desigur, ai fi avut timp suficient să-ți întorci pașii și să mă mai privești o secundă, de dor. Dar cine am fost eu, în tot acest timp? Un nume scris cu litere de o șchioapă pe un petic de hârtie. Ai spus că sunt porc, și probabil ai avut dreptate. Deși suntem atât de diferiți, îți citesc zâmbetul eșuat undeva într-un colț al gurii. Nu se citește fericire pe chipul tău, ar fi destul de straniu… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își lărgește umerii fără nici un pic de speranță. Care pe cine a părăsit… Ce mai contează acum când niciunul dintre noi nu-și mai apropie gândurile de celălalt.
Azi e ziua Ta, și n-ai să îmi auzi glasul spunându-ți la mulți ani. Mi-ai interzis acest lucru o dată, de două ori, de n ori până când într-un final am înțeles că vocea mea îți face rău. Aș vrea acum, ca-n alte dăți să-ți așez plicul, o ciocolată și un trandafir pe preșul de la ușă, dar știi și tu, că noi, că eu, că tu, suntem doi străini. Care erau cele două cuvinte pe care voiai să le auzi într-una dar niciodată să mi le spui? Ar fi fost și ele în plic dar…
Mă bucur că ochii tăi au căutat mai mult, mai bine. Probabil acum, citindu-mi rândurile plângi, și ca de fiecare dată blestemi clipa în care m-ai întâlnit. Regrete inutile, știi? Eu am fost mereu cel care a a crezut în destin și care, cu bune și rele a ținut în picioare trecutul pe care-l avem împreună.
Mă bucur că ochii tăi și-au găsit drumul, ”un drum plin de viziune și viitor” desigur, un drum care mă ocolește. Ce sunt eu de fapt? Un nume scris cu litere de o șchiopă pe harta iubirilor tale. Măcar îți mai amintești de mine? De mine, bun, drăguț, tandru și amuzant și nu de cel de care ți-era groază, cel care țipa sau te rănea cu tăcerile lui.
M-am schimbat în multe feluri pentru tine și am încercat să fiu ceea ce îți dorești și tot am eșuat. Măcar am încercat… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își adâncește abisul lipsit de întuneric și plin de tăcere. Cine știe ce vom găsi la final… Sper că va fi mai bun ca mine și potrivit pentru tine…

La mulți ani…
Un străin…”

Cu ochii inundați de lacrimi puse punctul de final. Nu știa ce să facă cu aceste rânduri, să le închidă într-un plic, să i le arunce într-un mail, să i le vândă într-un bilet într-o stație de metrou?! Știa în schimb un singur lucru. Cuvintele lui sunt suficient de intense încât să o arunce într-un nou val de suferință. Cu inima strânsă într-un ghem de ace, își frământa tâmplele năpădite  de dureri. Oare chiar mai simțea nevoia de răzbunare? Simțea el cu adevărat nevoia ca Ea să sufere de ziua ei? Cu siguranță Nu.
Un pahar de apă rece și un Nurofen mai limpeziră din păienjenișul gândurilor negre. Își luă chitară și fără nici o idee începu să fredoneze cântecul cu vrabia, acel cântec ce o dezbrăca întotdeauna de măștile de peste zi. Își aminti ca prin farmec ce frumoasă era ea, tristă.
Stinse luminile din cameră și se întinse pe pat, privind jocul de lumini și umbre de pe tavan. Salteaua îl înghițea în moliciunea ei chinuindu-i trupul îngreunat de oboseală și singurătate. Își simțea trupul rupt iar sufletul cioburi. Privea în tavan ca într-o oglindă, o oglindă plină de golul sentimentelor înăbușite atâta timp. În piept inima lovea ca un baros emoții ce îl toropeau într-o fierbințeală plină de icnete și scâncete. Conștientiza faptul că plânge zgomotos, că e întuneric și e târziu, iar în liniștea nopții s-ar putea ca vecinii să-l audă. Nu mai răbdă și-și dădu frâu liber sentimentelor. Bocetul lui frământa între buze, fără control aceleași cuvinte… aceleași două cuvinte pe care ea le cerșea din priviri în fiecare moment al… Al ce? Oare ce a fost între ei s-a numit relație? Certuri, certuri și alte certuri… Iar când nu erau certuri se căutau motive de ceartă. Și dacă ce a fost între ei e numește ceartă de ce inima lui plânge, de ce sufletul doare, de ce carnea îl junghie? Niciunul nu a înțeles iubirea celuilalt. El credea în Zodii iar Ea era doar o polițistă de sector. La figurat… S-au risipit atâtea vise…
Noaptea se îngroapă în întuneric și liniștea afundă în ropotul ploii. Vântul ridică spre nori mii de povești pe care cerul le va așeza pe umerii unor steluțe mai mici sau mai mari.
În pragul unei ferestre ochii mei caută adâncul înțelegerii… Ce vină au stelele că noi nu știm să iubim?

1082046737