Toamnă, e sufletul meu…

 

O cană de ceai aburește geamul ferestrei ce mă desparte de nebunia aprig dezlănțuită a furtunii ce-mi răcorește singurătatea. După atâtea zile de arșiță mistuitoare, pe masă, în balcon, o țigară uitată încă mai fumegă în nuanțe alburii pe marginea scrumierei. O carte galbenă, deschisă la o pagină oarecare, stă inertă așteptând cuminte o pauză în amintiri. Agatha Christie cu al ei Hercule Poirot, au tras semnalul de alarmă, al Orientului Expres punând frână unui tren legănat în suspans. E dimineață, dar dimineața asta are nervi și furii, tunete și fulgere și gânduri aglomerate într-o neliniște pe care sufletul nu mai știe cum să o împace…
            Zâmbesc pentru că și astăzi, deși vorbim atât de rar, ai reușit să mă surprinzi, să mă uimești, să mă trezești din nepăsarea mea cotidiană cu care îmi irosesc zilele, nopțile, anii și viața și iată cum îmi oferi o umbră de gândire și melancolie. Mesajul tău în puține cuvinte mi-a dat fiorul acela pe care câteodată îl numim  picături de fericire…
” Ce vezi tu în toamnă? ”
m-ai întrebat, iar eu întâi am râs, zicându-mi că tu, Copilă naivă n-ai de unde ști că Toamna, e  veșnică în sufletul meu. Apoi râsul s-a preschimbat în zâmbet, iar mai curând gândurile s-au transformat într-o neliniște apăsătoare în care amintirile se derulau precum un film nostalgic…

Toamna, e acea femeie cu suflet blând și cu atingere mângâietoare, o mamă al cărei chip nu îmbătrânește niciodată chiar dacă mai adună câte un rid sau cearcăne în nopțile lungi în care luna stă departe iar stelele sunt doar niște licurici rătăciți în tot înaltul.
Toamna, e acea femeie cu pas ușor, cu gleznă subțire, pe genunchii căreia îți odihnești visele, Toamna, e acea femeie după care nu întorci capul, pentru că o dată privit, chipul ei îți va rămâne întipărit pe viață în suflet.
Toamna, e acea femeie cu părul des, înțesat în arămiul frunzelor pierdute, cu buze roșii, coapte, care chiar și prinse într-un zâmbet șters, nu-i știrbesc nicicum din splendoare, frumusețe și prestanță.
Toamna, e acea femeie cu bust robust din care toate cele vii și-au tras seva, cu rochie lungă, neagră, învelită într-o mantie brună de postav a cărei amintire n-ai cum să nu o regreți.
Toamna, e acea femeie ce întotdeauna te va întâmpina și te va părăsi în lacrimi…
Toamna, e acea femeie pe care aș iubi-o necondiționat în întregul ei, dar care totuși e ruptă în bucăți, și câte o bucățică zace în fiecare dintre voi, fiicele ei…
Toamnă, ești tu odată intrată în viața mea…

           Închid cartea zîmbind… Țigara-mi fumegă între degete iar ceaiul s-a răcit… Teiul din fața balconului împunge coastele vântului iar vântul șuieră în colțuri…  Un gând îmi cutrmeură trupul… ” Copilă dragă, dacă ai ști… ”

08ec8a9fa8b991309c80d6f83b5dffad

Anunțuri

Poeme Necenzurate (4)

 

Scrisoare către o necunoscută

O ploaie albă, rece, scutură văzduhul și Soarele ferit se închide în cei mai negri nori,
Atâtea frunze galbene în valuri își dau duhul, îmbrățișând aleea în tomnatice culori.
Simt vântul cum aleargă pustiul fără nume, și umbrele gonite de orbul felinar,
Ascund lipsa de viață în parcul fără lume, în care îndrăgostiții nu-și mai au hotar.

Străbat aleea udă spre banca ce m-așteptă, sub salcia ce-și plânge amarul fără soț,
Pe malul unui lac, ce ape nu mai poartă, ți-ai furișat năluca asemeni unui hoț.
M-așez ferit de ploaie și deschid o carte, în însemnări trecute sper să te regăsesc,
Să dau un nume Umbrei ce rătăcind în noapte, a scrijelit în suflet un simplu te iubesc.

Pe cer nu-i loc de stele, se naște o furtună, trăsnind cu tumult mândru întregul orizont,
Pe tâmpla mea căruntă norii se adună, iar inima albastră susține loc de front.
Te-am întâlnit o dată, o singură privire, și te-ai vândut tăcerii și negurii în abis,
Ai prins adânc sămânța, printr-o despărțire, și totul ca o șoaptă desprinsă dintr-un vis.

Mi-aduc aminte ochii, înnobilau privirea, ca două perle negre ce-n noapte strălucesc,
Dintr-o clipire scurtă lăsai doar amintirea și liniștea în suflet n-o mai regăsesc.
O ploaie aspră, rece, rupe în jur tăcerea și Cerul se frământă sub vuietul nebun,
Cerneala se împrăștie amorțind căderea pe foaia fără capăt și început de drum.

Îmi legăn nerăbdarea în foaierul lugubru, privesc melancolia unui pustiu abstract,
Furtuna-și domolește pe praguri simfonia și liniștea încheie cel din urmă act.
Te aștept pe bancă, sorbind dintr-o țigară, al cărei fum jonglează în ritmuri arăbești,
Mă vei găsi aici în fiecare seară, Străina mea pierdută în fantasmatice povești…

 

surrealart_48

Poeme Necenzurate (3)

 

Lucifer

 

Desigur,
aș putea să spun că ești doar una, din cele multe… foarte, multe,
Un chip oval, ochi mari și negri, obișnuită să m-asculte,
Dar nu! N-ai fost nicicând, nicicum, la fel ca ele, ca toate celelalte,
Obraznică în gânduri, mult prea cuminte în șoapte.

Îmi amintesc cum pe o stâncă, te răzvrăteai îmbrățișării, furtunilor pe mare,
Iar ochii tăi străfulgerau fărmând tăria ploilor de dor, fără hotare,
Nisipul îngropa secrete în valuri înspumate, groaznic-furibunde,
Loc nu aveam, nici suflet, pentru oceanul înecat în lacrimi surde.

Durerea n-avea ceas de pătimire în miezul nopților fierbinți de vară,
Un joc amestecat cu dragoste de sânge și picături de ceară,
Când îți simțeam febrilă mușcătura și setea aprigă de carne,
Simțeam cum Universul nud, deschis mi se frământă-n palme.

Eu, faur fără Umbră, făcui din tine templu, din șold închinăciune.
Îngenunchez zeiței ce-n ochi poartă dorință, în glas nu poartă nume,
Cu inima deschisă spre mărul cunoașterii divine și aprig în păcate,
Ofrandă mă dau ție ca soț, să-mi fii soție, în cea din urmă noapte.

 

1160180