Nu, EU… Nu, Mie…

 

Nu vreau să pot să-ți mai vorbesc despre iubire,
ce legături mai țese între noi acest cuvânt,
Cazi umbră unui vis învăluit în nălucire,
vibrând pulsul tăcerii fără deznodământ.

Îmi lași Nopțile Albe să-mi umple călimara,
în lacrimi fir de viață mi te așez în rând,
Luptând cu mine însumi când mă răpune Fiara,
icoana ta, în suflet, mi-e casă și mormânt.

Nu știu să-ți fiu în gânduri Viteazul din poveste,
ce doar șoptind te înalță spre un albastru pur,
Puterea unui Mâine ce duce peste creste,
forjându-ți Orizontul într-un nou contur.

Atât îmi sunt de simplu, încât privirii tale,
nu-i dai preț de o clipire un tremur șopotit,
Purtat mă simt de doruri, dar nu-ți mai ies în cale,
să nu-mi împiedic pașii de punctul din Sfârșit.

Nu vreau să-ți fiu povară sau un Apus de Soare,
când răsăritul fraged mai urcă prin priviri,
Dar îți voi fi în preajmă, o veșnic non-culoare,
o barcă de salvare, vâslind prin amintiri.

Candela ce-ți topește, mustind aieve feerie,
c-un licăr de lumină, durerea, fumegând a vis,
Va murmura povestea într-o altă Poezie,
nu Eu, nu-mi va fi mie sortit ce-ți este scris…

 

Reclame

Noapte Bună

Închide ochii, de-i târziu… ce rost mai au atâtea lacrimi,
Cuvintele nasc dorul viu și-ți lănțuie sufletu-n patimi…
Zâmbești, dar zâmbetul de azi nu mai e cer de vreme bună,
Încerci să te ridici când cazi, dar cazi din nou oftând spre lună.

În întuneric ești o stea dar soarele ce te încălzește,
A risipit căldura sa și dintre nori nu-ți mai lucește.
Te simți străină între rânduri de vise șterse de culoare,
Lași spaima să îți nască-n gânduri c-ai fi din cele căzătoare.

Plouă pe ochii tăi furtuni al căror vânt turbat vuiește,
Sub rug, văpaia-n doi cărbuni, pâlpâie stins, abia mocnește.
Ce e iubirea, unde pleacă, cum a trecut și cât a stat,
Răbdarea parcă nu-ți mai rabdă o mângâiere, un oftat.

Sub sânul stâng se ofilește o inimă demult, mai caldă,
Și țipă, zbiară, vrea, iubește, se mistuie sperând să ardă,
Întregul trup cu chip plăpând, să aparțină iar iubirii,
Cu sânge de petale-n gând s-au dus pe rând, toți trandafirii.

Te scutură de false rele, dă-ți umbrele jos de sub tâmple,
Ești mult mai sus de alte stele și multe inimi vor să-ți cânte,
Ascultă vocile ce-n suflet bat ca într-o poartă ferecată,
Lasă lumina albă în cuget să smulgă în veci acea lăcată.

Închide ochii și visează seninul unei ploi de vară,
Căci din neant se colorează năluca unui chip de ceară.
Pierde pustiul amintirii ce urlă ca un lup la lună,
Și dă-i un nume povestirii, dar până atunci, hai… Noapte Bună.

 

Doar Tu (Rugăciune)

 

Azi mi-am ascuns sufletul în palmă
Ca un Răspuns, ce îl privești cu teamă,
Azi mi-am închis în tine, inima în tăcere,
Cu lacrimi prinsă-n mine, în versurile mele

Ești tu…
Un val, în spume Tu,
Ești tu, ești tu…

Dar tu, te-ai stins fără un rost anume,
Lăsându-mi scris, cuvinte ce n-au nume,
Cerneala ta, în verde, se lasă scursă-n ploaie,
Când nimeni nu îmi vede tăcerea albă-n foaie

Doar tu…
Mă strigi pe nume, Tu,
Doar tu, doar tu…

Azi ți-am smuls, cea dintâi petală,
Cu șoapte ți-am uns, a sufletului rană,
Și te-am închis cu grijă, să ai a mea tăcere,
Ți-am tăinuit prin vise gândurile mele.

Iar tu…
Te pierzi de mine, Tu,
Iar tu, iar tu…

Și eu, mă sting, o umbră în întuneric,
Atins de frig, privesc spre astrul feeric,
Ce-mi picură-n peniță amarul negru, crud,
Pe foaia albă scrisă, îți stă ecoul surd.

Dar Tu…,
Vrei azi din mâine, Tu.
Tu doar tu, eu pot să… nu.

 

Spune ceva…

 

Întunericul a învins cea din urmă vâlvătaie…
E târziu ca să mai tulbur amorțirea din odaie,
Sub o mantie de vise ce îmi apasă suflul greu,
Rugăciunea vag se pierde în căutarea unui zeu.

… Liniștea difuz îmbracă varul zidurilor goale,
Fără somn, fără cuvinte, fără semne de întrebare,
Doar privind Tăcerea surdă unde gând de gând se leagă,
Inima-mi vrea să te ascundă, în rătăcirea ei pribeagă.

Nu mai vrea să rabde dorul dar nicicum să dea uitării,
Zbuciumul lăsat în urmă, pradă foamei, resemnării,
Când pe cer răsare Luna, când sub stele suflă vântul,
Își dezlănțuie furtuna, numai să-ți simtă Cuvântul.

Amintirile curg ploaie pe obrajii rupți de viață,
În pahar încă topește restul unui cub de gheață,
Fumul acru de țigară parcă-mi țese rând în rânduri,
În cămara în care Noaptea mă încuie între gânduri.

Pe pereți mai joacă umbre, când și când, înșelătoare,
Mai trezesc câte o speranță care, fără sorți, dispare,
Mă aruncă-n val dar valul se zdrobește în mal, de stâncă,
Lăsând doar un gol în suflet, rană rece și adâncă.

Rană ce-nvechește trupul tot mai obidit de zile,
Tâmplele sunt tot mai albe, fanteziile senile,
Mâinile se frâng în tremur sub privirile pierdute,
Ochii mi se închid sub glasul… așteptărilor absurde.

 

Diversitatea unui Poem Absurd

 

Aceleași rânduri, strâmt de albe, fără un strop de tâlc târziu,
Îmi freamătă în palme, mă arde, pustiul unui cer mieriu.
Zâmbind ca un nebun nevolnic, ce n-a învățat a împotrivi
Cuvântul unui om destoinic în litere. De n-aș mai fi…
Cum te-aș putea, pe veci… iubi?

Nu am nimic din tot nimicul ce leagănă în balans destinul,
Nu am cafeaua, nici ibricul, dar fierb în suflet tot veninul…
Aș bate în vânturi fără treabă, cu grabă, dorul, prin păduri,
Aș sărăci o fată în iarbă de toate cele trei călduri,
De toate relele… ce înduri.

Când peste ziuă naște Luna, șoptind perfid din ochi, povești,
Sub masca norilor furtuna dezlănțuie din fiere ura și întunecă tot ce iubești.
Nu-ți joc cum ciripește zarea, nu-ți cânt ca melcul veșnic surd,
Când gândul meu scrutează marea, Pirat mă simt! Pe val zburând,
Mereu timid cu tine… în rând.

De unde, când și pentru cine mi-ai pus corabia pe val,
Cu cala plină de suspine nici focul nu-mi mai lasă jar.
Cu velatura zdrențuită, cu steagul negru întors pe dos,
În neființa-mi osândită m-agăț de Cruce înspre Hristos,
Să-mi aflu liniștea… și-un rost…

Credința mea întunecată nu cată varul din lumină,
Nici sufletul fără de pată, nici vreo icoană ce suspină,
Când inima mi-e mănăstire pe-un vârf de stâncă-n largul mării,
Cea de pe urmă amintire pe care-n ciur o dai uitării,
Se pierde-n valul resemnării…

Sunt obosit dar scriu cuvinte pe limbi necunoscute mie,
O parte vin ca să alinte, o parte dor… sau cine știe?
Nu fac deranj, nu bat la ușă, sunt doar înșiruite-n rând,
Din harul Tău, ca o mănușă, îmbracă fiecare gând,
Să poți uita… din când în când.

 

Baladă plină de Deșert(ăciune)…

 

Se scutură de lacrimi vara și agonizând canicular,
Pierzi trenuri ce îți uită gara curgând mereu spre alt hotar,
Cu o liniște ruptă-n Tăcere, c-uni vuiet șters, aproape surd,
Nu mai ai glas ca să îți zbiere, durerea unui suflet crud.

Fără culoare, totu-i pal, prea multe semne de întrebare,
Stau agățate într-un șal ce s-a desprins, în vânt, spre zare.
Nu vezi un val să spele malul, nisipul arde orice gând,
Un film în care doar Finalul, stă episodic, fals, la rând.

Un univers fără cuvinte, se împrăștie în fapt de seară,
Când nimeni n-are să te alinte, cauți o stea cu chip de ceară,
Îi dai un nume, o poveste, și o aștepți neîncetat,
Te cerți cu ariile celeste când ea vrea fată, tu băiat.

Îndrăgostit în spuma vieții, trăiești baloane de săpun,
Și toată roua dimineții, o întâmpini veșnic pe alt drum,
Mereu spre Răsărit, în față, îți porți arama peste chip,
Dar peste tot te-afunzi în ceață și te lovești de același zid.

Cunoști că Vina e la tine, când albul nu e alb deloc,
Când din deșert speranța vine, tot în deșert se pierde-n joc.
Clepsidra ce-a înghițit nisipul pe firul scurt în întâmplări,
S-a spart pe undeva, iar Timpul a evadat fără urmări.

Acum doar taci cu înserarea, sporadic mai privești spre cer,
Îngropi în toată înseninarea, un alt oftat trist, efemer,
C-un băț uscat te joci în praf, semnând o umbră fără nume,
Și în suflet parcă un taraf, doinește cântece de lume.

Ți-aprinzi c-un zâmbet fals, țigara, clipești de două ori la rând,
Și gândul că se duce vara, cu toate lacrimile în vânt,
Îți limpezește clar privirea, îți scutură suflul inert,
Păstrezi în suflet amintirea… dar lași iubirea-i în deșert.

 

 

 

Dragoste Neagră

Am adunat în Suflet otrava Dragostei plină de ură,
Frânturi și cioburi din Durerea Albă, ce mi-ai fost,
În toate clipele, când mă țineai străin, dar strâns de mână,
Îmi tulburai neliniștea cu zile lungi de vară și de Post.

Zâmbind, mi-ai picurat în inimă Venin ars de Tăcere,
Și am cedat privirii aspre, de un verde mult prea crud,
În ochii tăi mă regăseam un sclav, flămând de mângâiere,
Ce își primea pedeapsa în agonia unui murmur surd.

Sub tremur, îți doream atingerea, cu friguri abisale,
Din tălpi până înspre tâmple, simțeam dureri divine,
Văpăi mă răscoleau stârnindu-mi inima și poftele carnale,
Dezlănțuindu-mi Foamea ce în clocot, fierbe orice iubire..

M-acoperi cu lumină în cel mai negru punct din suflet,
Atingi fără de teamă un Loc ce îmi părea de nepătruns,
Suflarea ta ca un reverb amplifică tăcerea unui Tunet,
Un sunet fără de Ecou pe care îl credeam ascuns.

Sub sărutarea ta, am condamnat la Noapte răsăritul,
De câte ori, sorbind cu lăcomie nectarul dulce de pe sâni,
Ți-am frământat în palme cuprinsul, nesfârșitul,
Dar Soarele răsare oricât încerci și ți-ai dori s-amâni.

Din toate am adunat amarul unor Lacrimi și nu-mi dau împăcare,
Poveștile de dragoste ce nasc melancolii în mare grabă,
Mi te-au răpit cu prima Rază când Întunericul prinde răcoare,
Pe cer nu mai sunt stele, dar Dragostea mi-e Neagră.