Străin în Gara Vieții

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Străin în Gara Vieții

 

Tăceri.
Atât de multe tăceri stau între noi, spate în spate, țintuindu-ne lipiți unul de celălalt. Ești micuță, iar eu sunt cald. Suntem Doi oameni atât de diferiți, rătăcitori prin propriile gânduri și amintiri. Ale noastre sunt povești, trăite în alte vremuri și în alte timpuri, de care nici surâsul faptului împlinit nu se mai lipește. Cu toate astea știu că încă mă iubești… ”Și eu, la fel” răsună ecoul cu care ne tachinăm zi de zi.

Zorii întârzie să apară, dar te simt trează, privind undeva departe, în gol. Poate mai vrei să dormi sau, poate, pur și simplu nu vrei să mă trezești, dar simt și știu că prezența ta mă liniștește.
Zâmbesc privind prin fereastră la încă multele stele ce veghează odihna în liniștea nopții. Iarna pare învinsă și căzută-n genunchi, dar viforul ei răsuflă încă pe sub marginile neînchegate ale ramelor, vâjiind subțire din răstimp în răstimp. Degetele picioarelor se înghesuie amorțite sub pătura mult prea scurtă să ne acopere trupurile cvasiinerte. Trăim încă acele momente în care, sub vraja iubirii, împărțim și tremurul și căldura deopotrivă. Totuși am să mă ridic să-i fac cafeaua și să-i fumez o țigară numai de dragul de a trăi un pic din intimitatea ei.
S-a ridicat înaintea mea, fără să mai apuc să îmi duc gândul până la capăt. Am închis ochii să nu mă vadă treaz, mimând o respirație adânc obosită.
Și s-a dus. A ieșit pe vârfuri din cameră, trăgând după ea și ușa. O aud împiedicându-se de papucii mei rătăciți prin tot holul și bodogănind scurt o ocară printre dinți. Cafeaua fierbe, țigara arde, și ea se bucură de cel mai intim moment al ei, nocturna dimineață. Ce-ar fi dacă i-aș scrie în câteva cuvinte tot ce simt, cum simt, și poate câteva versuri. Sau mai bine să-i scriu Adevărul, după care o să mai ațipesc și eu un ceas…
Mișu?!
Vocea Ei caldă îmi frânge păienjenișul genelor alungându-mi dulceața somnului de dimineață.
  – Da, Bibi…
Trezește-te, e opt! Cât mai vrei să dormi?! Monstrule!
Mă ceartă, râzând. Trage pătura de pe mine, lăsându-se cu tot corpul și cu greutatea ei infimă peste trupul meu.
Hai, nu fi leneș, ridică-te și treci să-ți bei ceaiul!
Dar nu dorm… sunt treaz demult.
Mint. Mă privește peste ochelari și pe ton dictatorial îmi trântește un ha! Hotărât, și se retrage în bucătărie.
Mă ridic să o urmez. Stă la masă citind ceva prin telefon. Ridică obrazul fără să mă privească, o sărut după care îmi iau ceaiul, aprind o țigară și… mai dorm câteva minute în mintea mea.
Ceva nou pe la zodii? Mai e porc, șobolanul?
Îhîîî… (râde)
Vreun banc… porcos?
Mîmm…
Mă duc la baie, să știi.
Brusc îi reveni Amazonul de cuvinte!
Să nu stai o mie de ani, cum faci tu, ai înțeles?
Da…
Și să ieși repede!!!
Da…
Nu că DA!
Atunci, NU!
Mișuuu! Mi-e foame, dacă nu vii, nu te-aștept!
Papă tu.
Porcule!!!
Râd! Cu asta mă binedispune în fiecare dimineață. Îi mai răpesc o sărutare, îmi aprind încă o țigară după care îmi iau telefonul și mă retrag… Mă va aștepta, flămândă sau nu, că n-are ce face. Și intru la duș…
Te iubeeesc, maimuțico!!!
Nuuuu! Sunt lup în zodiacul cu animale care ne reprezintă caracterele! Tu ești bufniță. Sâc! He he!!! (o aud cum râde și se bucură)

Mă întind pe pat. Ea își aranjează chipul în fața oglinzii, nemulțumită de puținele cosmetice pe care și le-a adus… Azi e ultima zi înainte de a se întoarce acasă. O săptămână de vis se încheie lăsând în sufletul meu acea emoție tristă a despărțirii. Mai am încă câteva ceasuri în care mă voi putea bucura de nebunia pasiunii ce arde în copilul acesta răsfățat și îndrăgostit ce se fardează în fața mea.
Privesc conturul firav al acestui trup minunat în formă de violoncel. Pe umeri goliciunea pestriță e acoperită suav de părul negru în reflexii castanii ce se revarsă rebel în onduleuri și valuri curbe. Ochii ei mici, închiși la culoare mă privesc atât de feminin clipind ritualic la orice mișcare.
  – Și zici să nu mai dau cu verde?
Nu… nu mai da…
În fiecare zi altă culoare, aceleași discuții. Mă ridic și o îmbrățișez de la spate, privindu-ne amândoi în clarul oglinzii.
Ești așa frumoasă când ești tu: albă, curată, naturală… Ești minunată!
O sărut încet pe umărul rece și…
Minți! Nu mai dau deloc, dar să știi…
Îi înghit cuvintele sub o sărutare pătimașă.  Și ea adoră ca nimeni alta să fie sărutată, mângâiată, alintată și răsfățată. Râde și se joacă ciupindu-mă în încercarea de a scăpa. Dar nu, astăzi nu-mi scapă. Vom face dragoste din nou, ca și cum ar fi întâia oară.
Vino aici, Bibilico!!!

Iubirea există mai presus de cuvinte. Sunt deasupra ei, unde privirile noastre se răsfrâng perpendicular ca pe un ax. Sclipirile din ochi nasc scântei, iar buzele cad în sărutări flămânde pe sânii tari și rotunzi. Îți simt dorința ca focul unui vulcan gata să erupă iar eu vreau să fiu ars de focul iubirii tale…
Minutele trec în aceeași surdă tăcere cu care am început ziua. Privesc prin albul de var al tavanului goliciunea mea sufletească. Cu bărbia pe pieptul meu, îmi răsfăță barba împrăștiată pe obraz… Îmi mângâie genele ștergând urmele unor lacrimi proaspete.
Ce prostuț ești… Hai nu fi trist, vine vacanța iar și ne vom vedea din nou, ce naiba!
Știu, Bibi, dar nu pot să alung amarul acesta… Gândul despărțirii e ca un fior ce-mi mistuie toate sentimentele.
Dar nu ne despărțim, Mișu… Hai, nu fi copil acum. Trebuie să ne lăsăm zâmbind, ca să ne amintim frumos unul de celălalt. Știi, seara când mă bag în pat și închid ochii, vreau să îmi amintesc de chipul acela cu zâmbet mare, cu sprâncene stufoase, răvășite și mereu încruntate. Iar te strâmbi? Nuuuu, nu vreau chipul de bufon! Râsule! Da, dragule! Nu vreau să-mi amintesc chipul tău trist cu gene ude și ochi înlăcrimați…
Offf….
Și nu mai ofta atât! Că nu suntem la înmormântarea pisicii. Dacă ești cuminte, poate data viitoare… vei primi și pisicuța… După care oftezi… Porcule și animalule! Gataaa, am zis!!! Zâmbește și ridică-te că e târziu și pierdem trenul. Lasă-măăă!!! Cheamă taxiul!

Cu greu am reușit să răzbat prin puhoiul de oameni ce se înghesuia în vagon. Într-un final i-am găsit și locul și i-am așezat sus trolerul. Acum doar să mai prind momentul să-i dau scrisoarea…
Dragule, hai să mai fumăm o ultimă țigară.
Te iubesc, Bibilico.
Stăm amândoi pe peron, fumând, fără să mai spunem nimic. Fiecare cu gândurile lui, fiecare în altă parte. Nașul fluieră anunțând plecarea. O mai sărut puternic, strângând în brațe acel trup mic și firav într-o ultimă îmbrățișare, o mai privesc o dată în ochi și o las să se urce în tren. Sper ca dragostea mea să fie la fel de puternică și răbdătoare, precum a ei.
Te iubesc, Bibi…
Si eu, la fel… Te iubesc.
Niciun alt cuvânt.
Trenul prinde a se urni, dar Bibi pare înțepenită în pragul ușii. Deodată, aceasta se închise mecanic și chipul ei dispare.
Încerc să fac doi pași spre ieșirea de pe peron, însă mă opresc. Mă întorc, privind cu ochii goi cum trenul se mișcă încet, încet , tot mai departe de mine. ”Te iubesc, Bibilico… pe curând. Să nu mă uiți!”. Nu am știut niciodată să-mi iau la revedere, să mă despart sau să mă rup cu adevărat de cineva.

Privesc această Gară mare în nordul căreia mă simt singur într-un ocean de oameni străini. Fiecare chip, fiecare expresie îmi pare că aduce un sentiment comun, de neîmplinire. De ce oare suntem nevoiți să ne îndepărtăm unii de ceilalți, să ne rupem, să ne înstrăinăm?
Mi-e inima obidită de ciudă și neliniște fiindcă n-am apucat să-i spun nimic din tot ce îmi doream să-i spun, din tot ce am pregătit înainte să sosească, pentru că n-am avut curaj. În adâncul buzunarului… lângă pachetul de țigări, va rămâne uitată scrisoarea ce nu va ajunge niciodată să fie pătată cu lacrimi, sub ochii celei pe care o iubesc. Toate gândurile și planurile mele zac pe o foaie de matematică, împăturită într-un plic. Ochii mei se ridică în urma trenului, iar glasul îmi murmură tremurând: Da, Bibi, vreau să fii soția mea… vreau să ne ducem până la capăt destinul, mereu împreună. Te iubesc… Bibilico.

De-acum te-ai dus și m-ai lăsat aici,
Eu zile n-am iar nopțile-mi par mici,
Singurătățile dintre pereții goi,
Te-au smuls pe Tine din întregul Noi.

De-acum privesc la stele singur, fără vină,
Mă rog și Soarelui, și Lunii să îți dea lumină,
Să nu-ți amestece cărările prin lumi străine,
În Gara Vieții noastre, mai pleacă un tren…
cu Mine.

Cu drag, Mishuk

 

 

 

 

Reclame

Șoptind Lunii…

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 1:

Șoptind Lunii…

Ți-ai adormit cu precădere, în tihnă, sufletele împăcate,
Dar lacrimile-mi tind să zbiere iar liniștea e prea departe.
Ce zbucium ai lăsat în mine, câte întrebări fără răspuns,
Din orizontul cald, subțire, ai rupt pe veci acel surâs…

Mi-ai împânzit cerul de stele, niciuna însă n-are chip,
Sunt albe, reci, fără putere, cu trupul surd din monolit.
Nicicând nu au visat la viață, fiorul trainicei iubiri
Nu a sfărmat sloiul de gheață lăsând inerte amintiri.

Că am greșit, știu! ce iertare mai pot să cer când EA s-a stins,
Lăsând atâtea pagini goale pe sub coperta unui vis?
Din întuneric nicio clipă nu am pășit cu adevărat,
Dintr-o încercare fals timidă mă întorc aievea vinovat.

Îndrăgostit sunt de Tăcere, dar glasul meu ridică valuri,
Trăind intens orice Cădere ca un vechi vas izbit de maluri.
M-adun din resturi ce suspină, îmi curăț ochii și-ți vorbesc,
Te cert pe tine fără vină, pe EA nu pot, căci o iubesc.

Tu taci, privindu-mi frigul morții ce-mi zguduie carnea pe oase,
Îmi stingi arsura în vraja nopții sub versuri gri, neputincioase,
Îmi legi destinul scris în palmă în stihuri oarbe, fără glas,
M-aduci în astă primăvară cu tot ce a fost. Unde sunt EU, cel ce-am rămas…

Desen de  Anitta (Ana Maria Muscalu)

ochi luna
Cu drag, Mishuk.

Nu, EU… Nu, Mie…

 

Nu vreau să pot să-ți mai vorbesc despre iubire,
ce legături mai țese între noi acest cuvânt,
Cazi umbră unui vis învăluit în nălucire,
vibrând pulsul tăcerii fără deznodământ.

Îmi lași Nopțile Albe să-mi umple călimara,
în lacrimi fir de viață mi te așez în rând,
Luptând cu mine însumi când mă răpune Fiara,
icoana ta, în suflet, mi-e casă și mormânt.

Nu știu să-ți fiu în gânduri Viteazul din poveste,
ce doar șoptind te înalță spre un albastru pur,
Puterea unui Mâine ce duce peste creste,
forjându-ți Orizontul într-un nou contur.

Atât îmi sunt de simplu, încât privirii tale,
nu-i dai preț de o clipire un tremur șopotit,
Purtat mă simt de doruri, dar nu-ți mai ies în cale,
să nu-mi împiedic pașii de punctul din Sfârșit.

Nu vreau să-ți fiu povară sau un Apus de Soare,
când răsăritul fraged mai urcă prin priviri,
Dar îți voi fi în preajmă, o veșnic non-culoare,
o barcă de salvare, vâslind prin amintiri.

Candela ce-ți topește, mustind aieve feerie,
c-un licăr de lumină, durerea, fumegând a vis,
Va murmura povestea într-o altă Poezie,
nu Eu, nu-mi va fi mie sortit ce-ți este scris…

 

Noapte Bună

Închide ochii, de-i târziu… ce rost mai au atâtea lacrimi,
Cuvintele nasc dorul viu și-ți lănțuie sufletu-n patimi…
Zâmbești, dar zâmbetul de azi nu mai e cer de vreme bună,
Încerci să te ridici când cazi, dar cazi din nou oftând spre lună.

În întuneric ești o stea dar soarele ce te încălzește,
A risipit căldura sa și dintre nori nu-ți mai lucește.
Te simți străină între rânduri de vise șterse de culoare,
Lași spaima să îți nască-n gânduri c-ai fi din cele căzătoare.

Plouă pe ochii tăi furtuni al căror vânt turbat vuiește,
Sub rug, văpaia-n doi cărbuni, pâlpâie stins, abia mocnește.
Ce e iubirea, unde pleacă, cum a trecut și cât a stat,
Răbdarea parcă nu-ți mai rabdă o mângâiere, un oftat.

Sub sânul stâng se ofilește o inimă demult, mai caldă,
Și țipă, zbiară, vrea, iubește, se mistuie sperând să ardă,
Întregul trup cu chip plăpând, să aparțină iar iubirii,
Cu sânge de petale-n gând s-au dus pe rând, toți trandafirii.

Te scutură de false rele, dă-ți umbrele jos de sub tâmple,
Ești mult mai sus de alte stele și multe inimi vor să-ți cânte,
Ascultă vocile ce-n suflet bat ca într-o poartă ferecată,
Lasă lumina albă în cuget să smulgă în veci acea lăcată.

Închide ochii și visează seninul unei ploi de vară,
Căci din neant se colorează năluca unui chip de ceară.
Pierde pustiul amintirii ce urlă ca un lup la lună,
Și dă-i un nume povestirii, dar până atunci, hai… Noapte Bună.

 

Doar Tu (Rugăciune)

 

Azi mi-am ascuns sufletul în palmă
Ca un Răspuns, ce îl privești cu teamă,
Azi mi-am închis în tine, inima în tăcere,
Cu lacrimi prinsă-n mine, în versurile mele

Ești tu…
Un val, în spume Tu,
Ești tu, ești tu…

Dar tu, te-ai stins fără un rost anume,
Lăsându-mi scris, cuvinte ce n-au nume,
Cerneala ta, în verde, se lasă scursă-n ploaie,
Când nimeni nu îmi vede tăcerea albă-n foaie

Doar tu…
Mă strigi pe nume, Tu,
Doar tu, doar tu…

Azi ți-am smuls, cea dintâi petală,
Cu șoapte ți-am uns, a sufletului rană,
Și te-am închis cu grijă, să ai a mea tăcere,
Ți-am tăinuit prin vise gândurile mele.

Iar tu…
Te pierzi de mine, Tu,
Iar tu, iar tu…

Și eu, mă sting, o umbră în întuneric,
Atins de frig, privesc spre astrul feeric,
Ce-mi picură-n peniță amarul negru, crud,
Pe foaia albă scrisă, îți stă ecoul surd.

Dar Tu…,
Vrei azi din mâine, Tu.
Tu doar tu, eu pot să… nu.

 

Spune ceva…

 

Întunericul a învins cea din urmă vâlvătaie…
E târziu ca să mai tulbur amorțirea din odaie,
Sub o mantie de vise ce îmi apasă suflul greu,
Rugăciunea vag se pierde în căutarea unui zeu.

… Liniștea difuz îmbracă varul zidurilor goale,
Fără somn, fără cuvinte, fără semne de întrebare,
Doar privind Tăcerea surdă unde gând de gând se leagă,
Inima-mi vrea să te ascundă, în rătăcirea ei pribeagă.

Nu mai vrea să rabde dorul dar nicicum să dea uitării,
Zbuciumul lăsat în urmă, pradă foamei, resemnării,
Când pe cer răsare Luna, când sub stele suflă vântul,
Își dezlănțuie furtuna, numai să-ți simtă Cuvântul.

Amintirile curg ploaie pe obrajii rupți de viață,
În pahar încă topește restul unui cub de gheață,
Fumul acru de țigară parcă-mi țese rând în rânduri,
În cămara în care Noaptea mă încuie între gânduri.

Pe pereți mai joacă umbre, când și când, înșelătoare,
Mai trezesc câte o speranță care, fără sorți, dispare,
Mă aruncă-n val dar valul se zdrobește în mal, de stâncă,
Lăsând doar un gol în suflet, rană rece și adâncă.

Rană ce-nvechește trupul tot mai obidit de zile,
Tâmplele sunt tot mai albe, fanteziile senile,
Mâinile se frâng în tremur sub privirile pierdute,
Ochii mi se închid sub glasul… așteptărilor absurde.

 

Diversitatea unui Poem Absurd

 

Aceleași rânduri, strâmt de albe, fără un strop de tâlc târziu,
Îmi freamătă în palme, mă arde, pustiul unui cer mieriu.
Zâmbind ca un nebun nevolnic, ce n-a învățat a împotrivi
Cuvântul unui om destoinic în litere. De n-aș mai fi…
Cum te-aș putea, pe veci… iubi?

Nu am nimic din tot nimicul ce leagănă în balans destinul,
Nu am cafeaua, nici ibricul, dar fierb în suflet tot veninul…
Aș bate în vânturi fără treabă, cu grabă, dorul, prin păduri,
Aș sărăci o fată în iarbă de toate cele trei călduri,
De toate relele… ce înduri.

Când peste ziuă naște Luna, șoptind perfid din ochi, povești,
Sub masca norilor furtuna dezlănțuie din fiere ura și întunecă tot ce iubești.
Nu-ți joc cum ciripește zarea, nu-ți cânt ca melcul veșnic surd,
Când gândul meu scrutează marea, Pirat mă simt! Pe val zburând,
Mereu timid cu tine… în rând.

De unde, când și pentru cine mi-ai pus corabia pe val,
Cu cala plină de suspine nici focul nu-mi mai lasă jar.
Cu velatura zdrențuită, cu steagul negru întors pe dos,
În neființa-mi osândită m-agăț de Cruce înspre Hristos,
Să-mi aflu liniștea… și-un rost…

Credința mea întunecată nu cată varul din lumină,
Nici sufletul fără de pată, nici vreo icoană ce suspină,
Când inima mi-e mănăstire pe-un vârf de stâncă-n largul mării,
Cea de pe urmă amintire pe care-n ciur o dai uitării,
Se pierde-n valul resemnării…

Sunt obosit dar scriu cuvinte pe limbi necunoscute mie,
O parte vin ca să alinte, o parte dor… sau cine știe?
Nu fac deranj, nu bat la ușă, sunt doar înșiruite-n rând,
Din harul Tău, ca o mănușă, îmbracă fiecare gând,
Să poți uita… din când în când.