Melancolie Nocturnă ( 3 )

Melancolie Nocturnă – Singurătăți

Azi port pe buze un singur nume, de l-aș rosti ar fi păcat,
Sortit îmi e în altă lume să-mi dăinui visul neîntrupat…
Atâtea linguri de cerneală am fiert prin venele subțiri,
Că nu mai știu de ce în școală, n-am învățat despre iubiri…

De ce nu scrie într-o carte, cum te ridici când la pământ
Ți-e pusă inima în parte, iar sufletul? Zdrobit! Înfrânt!
Când totul se rezumă-n ceață, la amintiri și pumni loviți,
De ziduri ce odată, în viață cedat-au sub lacrimi fierbinți…

Stau răzimat de un perete, cu tâmpla obidită-n var,
Și gândurile îmi sunt bete, mă întorn la tine iar… și iar…
Nu-ți pot închide ușa în cale, nici cheia nu vreau s-o găsesc,
De ce mi-e dor, de ce mă doare, de ce ai plecat să te iubesc?

Aș vrea să pot ucide Timpul, să-i fur secunde din trecut,
Ar fi atunci atât de simplu să-ți fiu un alt necunoscut.
Străini ce-n iz de Fericire, cu alți străini ne vom iubi,
Și-atunci Dorința mea de Tine, cu alt Destin s-ar contopi,

… Și port pe buze fără nume, singurătăți, un trist oftat,
Un val ce nu mai face spume peste nisipul înfierbântat…
Coboară luna peste stele, ferind luminii, o umbră trece,
Alte iluzii efemere, alt asfințit și o noapte rece…

 

 

Melancolie Nocturnă ( 2 )

 

Scrisoare către Dragoste

Din pragul înalt al ferestrelor mele, ce-n ramă îmi înalță în perdele Sicriul,
Privesc Întunericul cum cade sub stele, iar vântul pe goană aleargă pustiul…
Pe Calea Luminii un lămpaș zace-n viață, vărsându-și amarul în licărul stins,
Abstractul se înfoaie în valuri de ceață, tabloul etern al celui învins.

Un vechi Orologiu trezit în simțire își poartă Tic-Tac-ul, un Șah taciturn,
În care Timpul deschide o poartă-n gândire, lăsând amintirilor liber un drum…
Ușa Cămării gemând se lovește, un scrâșnet nervos de lemn învechit,
Podeaua umbrită sub tocuri trosnește, îți numără pașii în Asfințit.

Ascunde-ți privirea, tăcerii din palmă și uită-ți cuvintele în albul nescris,
Citește-mi cafeaua îndulcită cu teamă nu-mi șterge din gânduri Visul Ucis.
De ce te-ai întors să fărâmi azi, în mine, Piatra ce Inima-mi ține pe loc,
Uitai ce înseamnă Suferință, Iubire, și Sufletul gaj, amanet la Noroc…

Mai lasă-mi secunda amarului Cuget și umbrele toate în neguri sortite,
Nu întoarce Clepsidra ce frânge cu vuiet Cutia Pandorei vie în ispite…
Căruntă mi-e barba și tâmpla sub riduri, te du unde-i crângul tânăr și verde,
Mi-e lemnul uscat, cu noduri, sub ziduri chipul mi-e veșted și nimeni nu-l vede.

Din pragul înalt al ferestrelor mele, când luna își pierde chipul în nori,
Ascund Întunericul după perdele și-mi las tăcerea să se stingă în zori…
O liniște gravă la mine-n Cămară și Ceasul și-a frânt ticăitul dogit…
Închide-voi ochii până deseară… când Timpul va cerne un nou Asfințit.

 

 

Mi-e dor de tine…

… Și scade soarele în mare, însângerând ceru-n amurg,
Și toată liniștea din zare se îmbracă într-un singur rând.
Mi-e dor să-ți văd chipul, Copilă, mi-e dor de ochii tăi căprui,
Privirea caldă și senină mă întorc pe drumul cel dintâi.

… Și te aud din depărtare strigându-mi numele din porți,
Mă mângâie șoaptele tale, cât mi-au lipsit în aste nopți.
Mi-e dor să văd cum joacă vântul, prin părul moale, stacojiu,
Sub clarul lunii țes cuvântul… pe bolta cerului ți-l scriu…

… Și peste aripi poartă gândul, parfumul unui vis de seară,
Când inima își vinde trupul, sentimentelor de ceară.
Mi-e dor să-ți simt din nou căldura și sufletul ce îți vibrează,
Când palma mea îți prinde mâna iar ochii mei te violează.

… Și vreau să-ți simt sarea pe buze, pe tot nisipul auriu,
Să răsucim un pat de frunze, să ne iubim până târziu.
Mi-e dor de gura ta fierbinte ce n-are astâmpăr, nicidecum,
De sărutări fără cuvinte, de jocul unui vis nebun.

… Și simt cum arde foc în mine, iar tu te dai cu suflet toată,
Cumva îl legi pe Azi de Mâine și peste inimi pui lăcată.
Mi-e dor de gustul libertății pe care o trăim în doi,
Acum când zorii dimineții, nasc iarăși pentru amândoi.

 

Melancolie Nocturnă ( 1 )

 

Se lasă seara peste zări, în valuri de tăcere,
Amurgul fără îmbrățișări singurătate cerne…
Îmbracă-n umbre orice chip, ferindu-l de lumină,
Nici Luna nu mai are timp să oglindească-n tihnă.

Căzută Iarna, în genunchi, adună dintre stele,
Din gerul ars un vechi mănunchi de ploi și ploicele…
Ar vrea să urle-n friguri reci, să înghețe tot pământul,
Dar Primăvara pe poteci i-a scuturat avântul.

Din depărtări se-aude trist o falsă simfonie,
Un Vânticel ce-a rătăcit cu vuiet surd adie,
Adie în sus, se-aruncă-n jos, se pierde pe răzoare,
Dar jocul lui viu și nervos se risipește-n zare…

Aleea în strajă de salcâmi, ce își trăiește veacul
Măsurând pași pe caldarâm, înconjoară Lacul…
O bancă gri în lemn uscat, și valuri cât cuprinde,
Îmi poartă gândul spre păcat de toate cele sfinte…

În luciul apei simt cum cresc, în vers de poezie,
Doi ochi căprui ce viu zâmbesc, nocturn, melancolie…
Și sufletul mi-e cald, voios, fără motiv anume,
Când dintre gânduri tu ai fost o noapte, fără nume…

Ce mi-ai lăsat din ce-am dorit, bătrânul Timp va șterge,
Eu voi rămâne-n Anotimp, ca veacul ce va trece…
Dar mi-ai adus fără să știi ce așteptam de-o viață,
Nocturnele Melancolii să iasă de sub gheață.

(mulțumesc pentru melodie… doar verde)

Cealaltă TU

 

A mai trecut o zi pe firul călător al vieții…
fără să știi, pe nume, ce cale ai ales,
Te-ai răzimat de zidul frânt al tinereții
sub amăgirea-i fadă citindu-i primul vers…
N-ai vrut să vezi ce capăt rezervă Viitorul,
sub semnul cărei Zodii străluce al tău Destin,
Ai întrebat vreodată de cel ce ține scorul,
E Dumnezeul veșnic sau Șarpe și venin…

A mai trecut o zi, fără să capeți umbră,
te bucură succesul liniștii… firesc,
Monotonia vieții tinde să-ți ascundă,
Tic-Tac-ul fericirii pe care ți-l doresc.
Îngropi privirea tristă din ochii de migdală,
amarul dimineții, în boabe de cafea,
Și sorbi cu jind tutunul ce arde în țigară,
Să ștergi din lacrimi triste amintirea mea…

A mai trecut o zi, în colț de după blocuri,
la fel ca celelalte, singurătăți târzii,
Cândva ștergeai trecutul migrând spre alte locuri,
acum rezemi doar zidul în așteptări pustii.
N-ai cum a recunoaște că dorul îți umflă ochii,
iar noaptea în tăcere mocnești în geamăt scurt,
Adormi visând în lacrimi, albul celor rochii,
Pe care niciodată iubind nu le-ai avut.

A mai trecut o zi… la fel ca celelalte,
pășești pe firul vieții dar fără orizont,
Și nu mai ai emoții când trist privești în spate,
cum alți Străini de mână, plini sunt de noroc.
A mai trecut o zi, pui x oricărui nume,
o altă loterie, un loz fără câștig…
dar Mai încearcă unul, poate o să sune,
mizer, a ironie sau poate doar… te ating…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimul Povestitor…

 

S-a stins lumina în Cea cămară, de pretutindeni pare gol…
Iar albul tern întins pe coală, cerșește al literelor stol.
Cum tocul stă cu lama întoarsă plângându-și cruda suferință,
Așa-i fu inima, fu stoarsă… de dragoste și de credință…

Sta singur într-un jilț uitat, în țesătură vișinie,
Fumând din vechi, tutun uscat, îmbătrânind fără să știe…
Privirea-i cade rătăcită într-o poveste fără nume,
Ce a trăit-o într-o clipă și-apoi s-a frânt, un val în spume…

Oftând pierdu-se o clipire, dând Timpului un scurt răgaz,
Să-i fure înc-o amintire, să-l obidească în necaz.
Trase adânc din pipa-i surdă și-apoi în fumul cenușiu,
O lacrimă încercă s-ascundă, doi ochi căprui și un suflet viu…

Se ridică din amorțeală, prinse pe toc peniță nouă,
Și-apoi în valuri de cerneală, cuvintele dădeau să plouă…
Din amintiri îi smulse chipul, pictându-l magic în cuvinte,
Cum marea mângâie nisipul, doi ochi căprui sperau s-alinte…

Fereastra mare, larg deschisă, precum o poartă către cer,
Dă lunii o poveste scrisă și teatrul unui vis etern…
S-a stins lumina în Cea cămară, în care vântul suflă gol,
Și tocul lângă călimară așteaptă alt Povestitor…