Epistolă matinală

”O explozie de cuvinte îngrozitoare şi lacrimi, de priviri de gheaţă pierdute-n lava ochilor tăi fierbinţi, şi-ntr-o clipită castelul nostru de nisip se prăbuşi. În mai puţin de o secundă totul fu şters cu buretele. Tu, Eu sau Noi, acum nu mai există. În urma ta rămase doar acest drum drept, spre capătul pământului. Un drum pustiu lăsat in straja plopilor uitaţi de vreme. Tacit, scrutez orizontul ce se deschide cuprinzător în jurul meu, într-o linişte abstractă, apăsătoare,  şi unde doar răcoarea dimineţii îmi temperează teama din preajma necunoscutului. Aş vrea să ţip, să fug, dar ştiu că n-am să pot şi că nu trebuie. O parte din mine e legată de locul acesta în care tu m-ai închis.În sufletul meu nu-i cald, dar nici nu bate vântul. Nici ploaia lacrimilor arse de furtunile pe care tu le porneai din senin nu bate. Nici arşiţa zilelor secetoase în care lipsa ta îmi usca sufletul si-mi sufoca suflarea nu mă mai atinge.  Am în faţă drumul Libertăţii şi sunt liber…dar nu sunt fericit!”

Ca un fior rece, un freamăt imi răscolea simţurile. Deschisei ochii tulburat cu teamă tremurândă. Ştiam că la capătul drumului te voi găsi tot pe tine, stând  acolo ghemuită, tihnindu-ţi somnul de peste noapte aşteptând încolăcirea braţelor mele. E încă prea devreme să mă trezesc. Lumina întârzie dinadins să apară prelungindu-mi agonia visătoare în teribilul neant.
Am drumul în faţă şi totuşi ezit să pornesc. Luceferii de ziuă sclipesc năucitor ca o chemare.
Şi totuşi…mă întreb la ce bun atâta libertate, dacă n-ai cu cine s-o împarţi?


Despărţire

În ziua-n care soarele va răsări pe strada mea,
Voi strânge-n pumni din lacrimi, fărâmi, ultima stea
Ce va apune, vrând, nevrând,
Cu tine-n gând!

În ziua-n care norii grei şi negri se vor risipi,
Sub aripile vântului călduţ de miazăzi,
Voi rupe lanturile ce ma ţin ferecat de tine,
Îmi va fi mult mai bine.

În ziua-n care vântul dinspre miazănoapte,
Va înceta aripile-a-şi mai bate,
Voi inspira adânc mireasma dimineţii
În libertatea vieţii!!!

În ziua-n care cerul din glas va da cuvânt
În tunetu-i puternic si fulgeru-i prea sfant,
Voi aduna din toate  răspunsul căutat
Al Nefiinţei mame, al Totului păcat.


În ziua-n care timpul va sta pentru-o secundă
Când orizontul faţa nu poate să-şi ascundă,
Când ceru-şi va deschide porţile spre zare,
Voi asculta Cuvântul si a ta chemare.

În ziua-n care ultima suflare îmi va avea să cadă,
Cenuşa-mi va rămâne-n vânturi să se piardă,
Din suflet pentru suflet, nu voi rămâne-a fi
Cerneală pe hârtii…


Nelinişte în suflet

 

 

Un freamăt viu şi aprig îmi tulbură *tăcerea*,
Nu am cuvinte mari să îmi descriu durerea
Ce arde în cenuşiul unor speranţe stinse
Pe foaia albă-n negru, înlănţuit-desprinse.
Nu ştiu să scriu vâltoarea ce freamătă-n natură
Nu-mi regăsesc ardoarea cuvintelor din mână,
Tabloul primăverii nepastelat aşteaptă,
Să-şi regăsească suflul în care tre* să ardă
Mustind în triluri calde, răsună-n depărtare
Privesc pe geam în zori cum soarele răsare,
Şi-mi înfierbântă tâmpla de neguri învechită
Cu ţesături de gânduri, o voce nerostită!!!

Dintâi ridic peniţa, privind în gol pe foaie
Cum *totul* fără forme în linii se îndoaie,
Nimicul se transformă din golul fără fund,
În sângeriul tragic cu care mă inund.
Apoi cărămiziul ce stinge lumânarea
Copacilor le taie în val, pe rând suflarea,
Lângă albastrul putred al norilor diformi,
Ce-adună-n cer furtună şi-n suflet când nu dormi…
Neliniştea dispare în calmul absolut
Şi-mi regăsesc *tăcerea* pierdută la-nceput.
Şi albul reapare pe foaia lung, întins
Ca un ocean ce-nghite în linişte un vis.