Prolog
Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,
în odaie se află o singură oglindă,
în oglindă se află o singură odaie.
în rest doar golul umple nuditatea acestui act:
Poetul!
un om invizibil,
înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,
și care, prin întunericul ochilor săi,
construiește geometrii de lumină prudentă,
cu mâini mincinoase
și nu-și clădește realitatea din ciment,
ci din noaptea minții și din miezul timpului.
Se zice că-n ochii lui, lumea s-a făcut mai mică,
o poezie simplă,
una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,
despre El... și despre voi.
Va fi un poem de dragoste, fără urmări,
precum un fulger în repaus
deprins cu tăceri fără chip
într-un univers de imagini sfărâmate
pentru că nimeni, nici chiar el,
nu-și poate recunoaște propria umbră.
…Nu sunt acolo, nu împărțim același vis, cuvintele pe care ți le-am scris, în altă primăvară, nu s-au stins, dar știu să doară.
Nu sunt urmașul zeului Apollo, dar mânuiesc, umil, un fel de liră, un fus pe care zilnic notele mi te deșiră fără ecou, la ceas de seară, în ochii dorului ce-n mine zbiară,
Nu sunt flămând, dar setea de iubire mă topește, o gheară în inimă mă otrăvește, purtând spre tine gândurile prin fereastră… unde-mi ești tu, cine-ți sunt eu, noapte albastră…
Nu sunt senin, dar nici furtuni nu port pe umeri, un cer uscat fără de stele să le numeri, un orizont ce nu se vede-n ceață, închis într-un sertar, sub alte foi din viață.
Nu sunt tăcut, te plâng chiar dacă vocea mea e mută, în piept, un zbucium urlă ca o brută, un tunet într-o liniște ce înfioară, închis într-un trecut, cu cheile pe-afară, mă simt pierdut!
Nu sunt cununa stelelor ce îți apasă peste tâmple, câți spini mi-am smuls sperând să se întâmple, destinul scris în cartea frunzelor, înveninându-mi mâna… doar dragostea mai mută Soarele și Luna.
Melancolii Nocturne 