Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată, Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată, Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire, De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…
Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte, Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte, Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare, De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?
De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge, Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge, La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere, Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.
Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare, Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare, Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin, Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.
Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală, Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară, Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață, Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.
Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi, De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii, M-așez prin gândurile tale pline de temeri efemere, Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.
În Drumul meu am adunat atâtea albe amintiri, precum mă știi, un om îmbătrânit din vreme în vreme, Sub mantia cernită în friguri reci, am vise, multe povestiri, am gânduri peste care sufletul, odihna își așterne.
Sunt singur, călător pe Calea semnelor de întrebare, răspunsurile mele în câte rânduri goale s-au pierdut, Icoana Ta îndepărtată, mai mult decât o urmă călătoare, mă îndeamnă să te caut prin veșnicia unui timp Trecut.
În Drumul meu am adunat pe buze vechi cuvinte, ce-au prins a jelui flămând în șoapte frânte în vânt, Blestemele aduse în inimi, din temeri, celor sfinte, mi-au zdruncinat din temelii întregul simțământ.
Te rătăcesc de ochii mei să uit cumva de suferință, dar inima te vede-n gânduri, cazi vie, ploaie peste tot, Îmi port cu resemnare privirile în întreaga-mi umilință, când din cerneluri versul nostru astăzi, pare un complot.
În Drumul meu e înnoptare din neguri, pentru totdeauna, când ai ales să pleci din mine, cu soarele din cer te-ai dus, Și m-ai păstrat în Umbră, cu nopțile, cu stelele, poate cu luna, pictându-mi cerul negru pal… cu un superb apus.
Din când în când în zare mi te simt, te văd în licăr de lumină, îmi îndârjești speranța de a te regăsi frumoasă pe pământ, cumva, Din toată neființa-mi învăpăiat se animă, dragostea suspină, și alerg în viitor printre fantasme… dar fără a te afla.
În Drumul meu cad frunzele Destinului în arămiul vremii, sub vuiet surd și lacom, dând gust de verde crud, Priviri în Orizont ridic peste întinderi, sub vânturile iernii, cu tremur ascult vântul, încă sperând să te iubesc… să te aud…
Cheia se răsuci de două ori în yală scoțând un pocnet scurt, și numai trosnetul clanței ce nu voia să cedeze sub apăsare mai tulbura liniștea încremenită din întunericul holului. Era destul de târziu, și totuși chiar și la această oră nepotrivită trebuia să-i vorbească, să-i explice cauzele declinului ce a urmat după acea perioadă neagră de agonie. Și-a pregătit ore în șir cuvintele, dar copleșit de emoții, aproape amețit, se împiedică la fiecare pas, golul din stomac fiind acum mai mult decât un cârcel nervos.
Migrena nopților pierdute prin baruri, înecate în nori de fum și valuri de tărie erau doar premisa unei scuze față de sine în faptul cauzei pierdute. Fiori reci îi acopereau întreg trupul, când, în diminețile târzii. prin geamul ferestrei se răsfira lumina slabă a lămpii de noapte. A mai avut câteva încercări de a se întoarce, dar teama de a nu o speria îl încremenea pe trotuarul de vis-a-vis.
Ieri a aflat de la Radu, că un tip nou în gașcă îi face curte și că ea începe să cedeze. Inima îi bătea intens, dar prin vene nu simțea decât ace reci de gheață ce broboneau în sudoare pe chipul încremenit. Se întoarse în grabă, fără cuvinte pentru amicii de pahar, în cămăruța strâmtă simțindu-și nebunia stoarsă de vlagă, asemeni unui burete. Ce ultimele puteri căută prin sertare scrisoarea ei, pe care Ani, draga de ea, i-o aduse într-o după-amiază la birou – Alex, ce-i cu tine, unde-ți ții telefonul? De ce nu răspunzi, știi bine că toți ne facem griji, chiar dacă s-a întâmplat… și restul cuvintelor au căzut în gol precum ropotul ritmic al unui șuvoi de apă. O privea inert, fără să înțeleagă murmurul buzelor ei, fără să audă vocea glasului ei, așteptând să termine. – Mulțumesc, Anuță! Fii pe pace, voi fi bine… vom fi bine, toți. Mulțumesc. – Alex, ne-ai speriat pe toți. Ea e supărată, dar te-a iertat, și tu știi prea bine. Ți-a scris, pentru că nu mai binevoiești a ne răspunde la telefon. Ai dispărut ca un tâmpit, deși nimeni nu ți-a reproșat nimic. – Îmi pare rău, Anuță… știi.. – Știu, fraierică! Acum nu fi prost, pune mâna și sun-o! Sau mai bine ar fi să vii acasă, eu cred că te așteaptă. Te iubește, bolovane Te pup și te las, mai am și eu neastâmpărații mei, care parcă sunt leiți frate-meu. Tu i-ai făcut mă, sau eu? Mă suni, da? Haidi pa! – Mulțumesc, Anuță. Te sun… Pa-pa…
Lacrimile îi curgeau în șiruri pe foaia în care cuvintele se lăbărțau în șiruri pătate de cerneală. Încuiase în mintea lui fiecare cuvânt, fiecare formă de buche, din scrisul oblic-alungit ce picura-n sufletul lui miere și venin. O iubea cum nu iubise niciodată în viață, și simțea că, pentru el, în universul ăsta nu va mai exista o altă femeie. O iubea din toată inima, cu bune și rele, cu bucurii și necazuri. Mai mult de teama de a trăi departe de ea era doar teama de a o pierde ca prostul pe nimic. Își stinse tremurând țigara, își spălă ochii roșii-obosiți, își trase geaca în fugă și ieși alergând din casă. Ușa rămase deschisă, iar camera părea la fel de goală precum sufletul lui.
Se opri în fața blocului, căută în buzunare cheile, închise ochii, trase adânc din aerul rece de iarnă să-și calmeze emoțiile și intră în scară. Nu mai avu răbdare să cheme liftul și porni pe scări. Nouă etaje i se părură prea puține pentru a-și aduna curajul, așa că mai poposi câteva secunde în fața ușii după care intră. Spera că poate o prinde într-una din nopțile albe, când de nevoie, mai zăbovește pe sofa din camera de zi cu ochelarii priponiți spre vârful nasului, rătăcită printre cărțile și caietele ei de cursuri, teme, lucrări și programe școlare. Știa că va veni și momentul când se va întoarce acasă spășit, și era hotărât să suporte tăcut, întreg vacarmul plin de reproșuri pe care doamna profesoară i le administrează când e prins cu tema nefăcută. De data asta era doar vina lui, din moment ce singur a ales să se închidă și să rătăcească pentru o vreme printre străini.
În casă, o liniște de mormânt și un întuneric ce sfida chiar și cele mai morbide descrieri din romanele lui King. Pe masa din bucătărie câțiva biscuiți cu fulgi de ciocolată erau împrăștiați în jurul unui pahar cu lapte, ușa de la baie întredeschisă și asta pentru că nu și-a făcut niciodată timp să repare încuietoarea, în camera de zi chitarele lui nemișcate, scrumiera plină, iar din dormitor, nicio dâră de lumină. Nu știa dacă să deschidă ușa, dacă să se întoarcă și să renunțe. Îi era îngrozitor de teamă de reacția ce avea să urmeze în momentul în care ea îl va surprinde în casă. Îi era teamă de un atac de panică, dându-și seama că ceea ce făcu el acum, nu era chiar un fapt ușor de digerat. Ceasul trecuse de ora două, în noapte. Se gândi că dacă nu ar fi uitat să-și ia telefonul, poate ar fi sunat. Cu siguranță nu, nici el nu credea asta… dar își mai luă puțină încredere. Deschise ușa încet și intră în cameră.
Dormea adânc și leneș, dar pe chipul ei se putea citi o liniște cald-îmbietoare. Prin fereastră, lumina lunii mângâia cosițele ei castanii, împrăștiate pe cuprinsul întregii perne, și trupul micuț și firav acoperit peste umeri cu pilota albastră. Gleznele dezgolite, lăsau la vedere degetele ei subțiri și lunguiețe pe care înainte de culcare avea obiceiul să le pigulească în joacă. Îi era dor de toate acele obiceiuri, ”ritualuri” și momente comice de noapte bună. Rămase surprins de faptul că nu dormea pe mijlocul patului cum obișnuia atunci când se știa singură. De nicăieri gândul că poate îl aștepta începu să prindă contur. Ca întotdeauna, pufnea în somn murmurând, lucru care îi mai liniști din emoția momentului. Se dezbrăcă în liniște și se întinse pe o parte a patului, cu spatele, ferindu-se să o atingă. Nu voia să o sperie sub nicio formă. Totuși chiar dacă nu o trezea acum, dimineață ce reacție va… Gândul nu avea să-și cuprindă forma de întrebare, deoarece simți sânii, ca mai apoi tot trupul ei cum se lipi într-o îmbrățișare pe sufletul lui… Buzele ei se lipiră într-un suflu cald pe umărul lui, șoptind: – Te iubesc, fraierică, somn ușor…
Te scutură de întrebări și lasă-mi semn o urmă-n amintire, Două cuvinte, un blestem… Chiar dacă nu îți stă în fire, Lasă-mi în Carte zile întregi de așteptări nemărginite, Am tot sperat c-ai să înțelegi. Mi-s gândurile obosite…
E iarnă, știu… Ce friguri simți când te deschizi în suflet, Ce rece cade tocul în cerneală scrijelind surdina unui vuiet, Să-mi tulbure Tăcerile într-un dreptunghi învins de teamă, Nu-ți mai surprind ecoul unui plâns, mereu pe ton, în altă gamă.
Te scriu cum nu te-am cunoscut pe cursul literar al vieții, Așa cum te-am citit când mă trezeai din gândurile dimineții, În bruma rece de iubire ce ți-o purtam cu tremurul pe buze, Mă simt asemeni unui scrib, prea vechi să-i cânte unei muze.
Cu fericirea îmbrăcată-n praf, te-ascunzi sub mantia de friguri, Pierdută-n labirintul monograf, și tu vei învăța ce înseamnă ”singuri”, Apoi, Ce se ascunde după nori nu poartă în clar, un chip de fericire, Sunt alte vise în culori, minciuni, iertări… Se duce timpul. Fără tine!
Cu soarta-n palme, dar străini de ea, călătorind prin viață clandestin, Ne consumăm dorințele de „a avea”… bogați cu prea puțin. Atâtea bucurii pe dos cumva, ai așezat la mine în gânduri, Și astăzi parcă te cunosc, tu… Umbră, ce-mi născui din rânduri.
De-ți suflă vântul iernii în Litere cuvinte fără de lumină, când felinarele iubirii în amorțiri s-au stins la rând, pe rând, Te întrebi dacă nici Luna nu mai știe cum împărăția ei divină, a împletit cu întunericul în ploi frânturi de dor în gând.
Mai rabdă inimii un Timp, să-și plângă în taină ultima încercare, când nefiresc și aspru, festinul nebuniei pare atât de întâmplător, Urmând pe Calea Frunzelor scăderi și alte semne de întrebare, ce naște rod pustiului în iz de vis fără de ceas deșteptător.
Ai ațipit cu ochii larg deschiși privind cu taină liniștea geroasă a Tăcerii, perna de lângă tine odihnind doar locul încă viu pe unde Ea ți-a fost, Albul de var îngroapă în lacrimi reci singurătatea în care Tu te sperii, neant al unei alte nopți pierdute în rondul de speranțe și iluzii, fără rost.
Nu-ți tălmăcești din bună-vrere credința trainică, în valuri ucigașe, oceanul tău se cere limpede și-n vremuri înțesate de furtuni, Cuvintele-ți curg surde pe albul unor vechi, prea vechi răvașe, dar sufletul tău macină făini diverse dragostei de oameni buni.
De-ai ști să ierți, întâiul te-ai ierta, și poate împăcat ai merge mai departe, Dând chip și Amintirii ca ultimă povară, să poarte ochii Zânei de care ispitești, În stihuri potrivite, din dragoste în versuri, să-i întrupezi în cânt, o carte, Rondul Nocturn al unei vechi iubiri din care nu te regăsești…
Tu știi că-mi este dor de tine și-ți vreau Cuvântul înapoi, Și câte nopți treceau sublime, când gândul îmi era la Noi. Când te găseam, mereu departe, cu ochii plânși și glas scăzut, Când încercam să-ți trec prin șoapte, ți-eram străin. Și te-ai temut.
Tu știi că te întâlnesc de-o viață prin Lumi în care n-am Trecut, Prin fum, vâltori, te pierd în ceață, și tot te caut neîntrerupt. Aceeași Tu, doar din privire te recunosc sub orice chip, Dar te desprinzi când Timpul vine în firul galben de nisip.
Tu știi că te vedeam Regină prin universul nostru scris, Pe o scenă ce n-avea cortină de care însă te-ai desprins. Cuvintele-mi tăcură toate, cerneala se uscă pe toc, Și Lumea merse mai departe în alte roluri, un alt joc.
Tu știi că mă lipsești de gânduri, de bucurii sucite-n rost, Ce litere să-ți pun în rânduri când despre mine spui… ”Ai fost”. Am fost, e adevărat, o formă, inefabil, un Trecut, Pe care fără nici o noimă l-ai rătăcit și s-a pierdut.
Tu știi cum zbiară în Tăcere din lanț, o inimă căzută-n jug, Cum ard cuvintele în fiere ca vrăjitoarele pe rug? Tu poți să-mi iei din noapte luna, când soarele pe cer e stins, De stânci m-a prăvălit furtuna, când orb am fost, iubind un vis.
Tu știi ce dragoste nebună îmi poartă sufletul pe valuri, Te-am pus la inimă stăpână cătând în zări, pe mare, maluri, Cătând să îmi răzbesc spre tine focul moștenit din zodii, Ce-mi fierbe sângele-n suspine precum sămânța unei rodii.
Tu știi că-ți sunt îndrăgostit, dar las Tăcerea să ne rupă, În altă Viață ni-e sortit, în asta însă e doar luptă. Tu știi c-aș vrea să-ți fiu aproape, aș vrea să te aud din nou, Cuvântul meu, răspuns la șoapte, ca un ecou spre alt ecou…
Melancolii Nocturne 