Balada unui poem ucis
Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.
Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.
Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.
Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.
Cu drag, Mishuk…
Melancolii Nocturne 