Cap. 4 – Pentru totdeauna sau poate niciodată!
”Am rămas doar Noi și tot Întunericul ce pare să fi încremenit sub gerul aspru al acestei nopți, fără de lună, fără de stele… Sub întuneric, fără cuvinte, aproape că gonim pe strada pustie, ținându-ne strâns unul pe celălalt, de mână. Lumina pală a felinarelor e mistuită de o ceață pătrunzătoare ce înghite orice formă, lăsând aieve jocul umbrelor să nască fiori de groază în sufletele ultimilor rătăciți, Tu și Eu. Îți respir teama și tremurul ce-ți zguduie trupul firav, dar și așa, te ambiționezi să împingi ritmul dincolo de puterile tale. Atât de mică, dar cu o voință grozavă te-ai definit ca și femeie, iar eu nu pot să nu te admir și să nu zâmbesc, urmându-te.
O liniște surdă scârțâie sub pașii noștri înghețați de frig… Vom fi acasă curând și tot acest moment de liniște se va frânge în cioburi… Dincolo de toată dragostea noastră, suntem certați…”
Ușa cedează în perete, lovită de furia furtunii din tine… Fără să te dezbraci, te așezi la masă în bucătărie, căutând dezordonată după țigări și brichetă. Mâinile îți tremură, iar ochii tăi trăsnesc fulgere fixându-mă, oricând gata să mă lovească într-o explozie de lacrimi și cuvinte…
– Ană… Vrei o cafea, îți fac un ceai? Nimic… Oare de ce tace???
Apa fierbe în ibric, și știu cât de mult îi place să fie alintată cu o cafea fierbinte, sper numai să…
– De ce nu mi-ai spus? De ce, Alex? De ce nu mi-ai spus?
– Ană, n-am știut… m-am gândit că nu contează… În fond e o problemă mai veche… pe care eu trebuie să o rezolv… Îmi pare rău, dar chiar nu am știut cum să-ți spun.
– Alex, te uită în ochii mei și spune-mi sincer… Am promis amândoi că nu vom lăsa nimic să stea între noi, și întotdeauna ne vom spune adevărul… De ce taci Alex, câte îmi mai ascunzi?
– Ană, eu… Aș fi vrut să-i spun până la capăt, dar ochii ei au explodat într-un val de lacrimi…
M-am apropiat sufocând câțiva pumni luați în plin și am cuprins-o în brațe. Acum plânge liniștit pe pieptul meu sub mângâieri blânde, părintești. Aș vrea să-i spun ”că totul va fi bine”, să o domolesc, dar instinctiv simt că e mai bine doar să tac și să fiu acolo. Poate după ce se va odihni, va fi loc și de cuvinte. Simt cum pulsul respirației ei scade și ochii obosiți de lacrimi au adormit. E timpul să o duc în pat… Ca un copil se ghemuiește oftând ușor…
”Somn ușor Ană, și nu-ți mai bate capul… vom fi bine indiferent de ce va fi mâine! Te iubesc…”
Cada e aproape plină, iar aburul din baie pare sufocant. Am să las ușa deschisă pentru orice eventualitate… Mă gândesc că poate câteva lumânări cu iz de iasomie și o mână de sare ar trebui să fie îndeajuns pentru puțină liniște sufletească…
”A mai trecut o zi și parcă și azi Destinul a lucrat împotriva noastră… Oare ce voi face de mâine încolo? Ce viitor avem noi doi??? Offf Ană, dac-ai ști cât de mult vreau să te feresc, să nu-ți împovărez și ție sufletul cu toate mizeriile vieții… Și tu te superi pe mine, măi Ană, de parcă nu mi-ar fi îndeajuns toate cele câte sunt…” Simt cum ochii trag să mi se stingă sub apăsarea gândurilor ce dau năvală… ”Numai de n-aș adormi…”
Valurile se sparg în malul noduros, așteptând fără grabă primele cuțite de lumină ce prind să sfâșie întunericul, undeva în linia necuprinsă a Orizontului. Vuietul mării se răsfrânge în țipătul strident al pescărușilor sfâșiind repetat liniștea ce ne înconjoară. Suntem singuri, pe un colț sălbatec de plajă trăind începuturile unei noi vieți. O ploaie de cuvinte a curs cu ultimul val de stele, apoi ne-am afundat amândoi într-o tăcere sufletească. Te-ai desprins din brațele mele și în numai câțiva pași, gleznele tale măsurau spuma ca de lapte a apei reci și sărate. Te-ai ridicat pe o stâncă lăsând vântului în joacă, să-ți mângâie pe spate cosițele castanii. Pari rătăcită departe, cu toate gândurile într-o lume plină de melancolie și visare învelită într-un vechi șal cenușiu. De-aș fi pictor te-aș închide pentru o eternitate în albul unei pânze învechite în vopseluri pastelate. Dar nu sunt… Și pentru că nu sunt mi-e frică să clipesc să nu cumva să pierd imaginea unui tablou ce cu siguranță s-ar numi Iubire.
– Ană… Te iubesc!
Brațele mele se încolăcesc în jurul taliei ei micuțe, strângând-o ca și cum ar fi ultima îmbrățișare. Îmi așez bărbia pe umărul ei șoptindu-i discret:
– Te iubesc, nebuno! De când ai apărut în viața soarele a prins culoare. Trăiesc anotimpuri vii și tot ce mișcă îmi dă motiv de bucurie… Ești ca o poveste pe care o scriu cu sufletul și cu inima, o poveste ce n-are nevoie de cuvinte, o singură atingere sau numai suflul tău pe să-l simt și e îndeajuns să trezească în mine nebunia iubirii… Te iubesc bleguțo, nu-ți învenina mintea cu gânduri rătăcitoare…
– Știu Alex, dar dincolo de toate și cuvintele contează… Îmi întăresc credința și încrederea în ceea ce, la rândul meu simt…
Închise ochii și se lăsă simplă și neajutorată, toată mie, în cea mai sinceră sărutare. În clipa aceea aș fi rupt-o la goană și aș fi țipat în gura mare, o întreagă explozie de fericire mă aruncă în febra nebuniei… Trupul mi-e cuprins de un tremur intens, iar zâmbetul ei îmi strânse îmbrățișarea în focul dorinței. Doi copii, mare, nisip și iubire, povestea noastră.
Soarele se ridică pentru a câta oară din adâncul mării, iar în sufletul meu, pentru prima oară în viață, dincolo de cuvinte simt că iubesc…
Zilele curgeau pe rând, una câte una, pline de zâmbete, sărutări și bucurii… Păream rupți mereu din alt film și ca din întâmplare, întotdeauna la locul nepotrivit. Și totuși, toate stângăciile, nebuniile și întâmplările nu făceau decât să ne distreze și să ne lege tot mai mult. Vacanța s-a terminat și Bucureștiul ne-a reprimit sub adăpostul lui de eternă capitală. Zilele curgeau repezi ca șuvoiul unui izvor de munte și toate câte treceau ne prindeau în ore târzii numărând stelele. Iubirea noastră se transforma într-un fruct dulce și viu colorat din care n-ai ezita o secundă să muști… Iar TU, știi cel mai bine să muști…
Cu toate momentele de fericire, peste sufletul meu presează o mare problemă, ”ce vor spune, părinții noștri, acasă…” Eu totuși voi încerca să le spun, dar tata…
Dincolo de toate gândurile mele, o voce ca un ecou răsună din depărtare… E Numele Meu… Iar eu… Eu unde sunt???
Mă simt apucat de umeri și tras cu putere din apă.
– Alex!!! Tâmpitule, vrei să te îneci?
Cu greu reușesc să trag aer în piept… Dar simt cum încet, încet îmi revin. Momentul de panică a trecut și probabil am adormit în cadă… Ana speriată, părea o stafie încremenită în fund pe gresia udă având o mină hilară. Nu mă pot abține și râd, isteric…
– Bleago!
Uluită, cu ochii umflați de frică, se uită la mine fără să înțeleagă…
– Băi nebunule, tu ești normal la cap? Vrei să te sinucizi? Vrei să scapi de mine și să mă lași singură în gura lupilor? Stai că-ți dau eu omor acum dacă asta vrei… Măcar să știu că mori de mâna mea!!!
Cu papucul în mână lovea pe unde apuca… O luai de mijloc și o tăvălii pe covorașele plușate ca într-o joacă ce-mi părea că pentru ea e foarte serioasă. După câteva sărutări se liniști…
– Dă-te jos, porcule!
– Mai ai multe apelative de-astea, delicate, la adresa mea? Prințul, Împăratul, Șeful – de ce nu? Nu există la tine în vocabular?
În secunda doi mă trezii cu un papuc peste bot…
– Na de-aici, prințul meu!
– Hai să-ți fac o cafea… Fumăm?
– Hai în pat, că mă enervezi și mă umpli de coșmaruri… Să vezi omorul vieții mâine ce-ți dau dacă visez urât! Porcule! Auzi la el, adoarme-n cadă! Ha!
Nu mai spun nimic și o urmez spășit spre dormitor.
– Azi dormim la tine-n cameră și când ne trezim faci curat în toată casa. Ne-am înțeles? Pun ceasul la 11.00. La două mă duc să mă tund. Sărută-mă și gata.
Se întoarce cu spatele așteptând pupicul de noapte bună. Mă conformez cuminte și mă întorc la rândul meu cu fața spre perete încercând să adorm, dar gândurile nu-mi dau pace… După ceva timp o simt cum se ridică, mă privește și-mi șopti cu o blândețe cu care mă alintă și mă face fericit. ”Te iubesc, prostule, offff! Somn ușor copil bleg!” Mă luă în brațe și adormi liniștită iar eu întâmpinai zorii cu zâmbetul pe buze…
A mai trecut o zi, povestea merge mai departe… Somn ușor…
Melancolii Nocturne 