Noapte bună…

 

Cu tine ochii îmi voi stinge, pentru cea din urmă oară,
Sărută-mi fruntea ce mă frige, chiar dacă știu c-o să mă doară.
Lasă-mi pe tâmple alinarea, uită pe buze suflul meu,
Umple-ți cu mine toată zarea, ultima clipă să-ți fiu EU.

Într-un secund va fi tăcere, iar lumea noastră va sfârși,
Dă-mi cea din urmă mângâiere, dă-mi mie cea din urmă zi!
Dă-mi mie tot ce ai în suflet, să ard în marele întuneric,
Orice vis rău pe care cuget, îl naști în gândul tău himeric.

Închide ochii fără teamă, ascultă al nopții dulce glas,
Apleacă-ți geană peste geană și însoțește luna-n vals.
Voi fi acolo, amintire, așa cum singură vei vrea,
Tărâm fantastic de iubire, noi, doi copii, și EA o stea!

Ai adormit, micuță zână, ce tremur arzi în carnea ta,
Ține-mă strâns cât poți, de mână, să te feresc de vraja rea.
Să te feresc de vrăjitoare, de zmei și regi întunecați,
Să-ți fie visul numai soare în poarta inimii ce bați.

 

noapte-buna-iti-doresc-10_777c28a310d908

 

Anunțuri

În Tăcere…

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11
:
În Tăcere…

 

Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…

… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă  ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”

Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!”   Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.

Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic  ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!

”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
–          Domnișoară, vă simțiți bine?
–          Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
–          Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.

O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
–          Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi,  avea destule…

Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…”  Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
–          Te iubesc puiule, TE IUBESC!

 

buna

Pe-o stâncă…

 

stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare,
de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare.
stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont,
și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.

pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine,
eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine.
îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze,
și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.

din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă,
și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă.
nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață,
dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.

și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot,
corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port…
tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis.
de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.

și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou,
încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou.
ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări,
iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…  

 

Sadness_by_feainne

 

 

Război (în doi)

 

Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.

Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.

De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.

Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.

Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.

Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.

Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.

 

Love-Cute-Best-Relationship-I-Love-You-Phrases-Sweet-Quotes-547

Lui…

 

În Fereastra despre Mare, cu o carte prinsă-n piept,
Spre Luceafărul din zare, ochii și-i ridică drept.
Zboar-al Nopții Negru Flutur, dorul ei cuprins în plase,
Plopii fără Soț, în scutur, îi umple drumul de mătase. 

Atât de fragedă se simte, în plina ei Singurătate,
Și Era Ploaie cu Senin, când ea se regăsi în Carte.
Se Bate Miezul Nopții, luna, pe cer se duse între nori,

Iar cheia ce-i scânteie pieptul, încuie cele Cinci Scrisori.

S-a  Dus Amorul, în Rugăciune, doar Psalmii i-au rămas zidiți,
Pe buze făr de goliciune, se sting în ochii-i obosiți.
Când Însuși Glasul, ce șoptește, c-un freamăt viu, de codru des,
De-ar fi să Vii… Ca-ntr-o poveste ar scrie cel din urmă vers.

Și-atunci înalță o Rugă în lacrimi, ca să rămâi, să nu mai pleci,
O Floare Albastră, pierzi în patimi, când teii galbeni devin reci!!!
Nu i-a rămas decât Speranța, că într-o zi, în Revedere,
De palma ta-și va prinde viața, iar tu-i vei da lapte și miere.

Trecut-au Anii, ce întâmplare, din trupul ei se Naște Un Om,
Un Înger, ce va da suflare, speranțelor căzute-n somn.
Va răscoli în sine vântul, și zbuciumul cel efemer.
Va regăsi în el POETUL, o stea ce arde azi, pe Cer!

O stea în reci nemărginiri, sclipind mai viu ca altădată,
În remușcări și pătimiri, își aminti că este tată.
Pe aceeași veche ulicioară, când noaptea fără veghe vine,
El îi stă sus, pe policioară, Ea îi trimite dulci suspine.

Același calm, Melancolie, cum Pajul Cupidon a zis,
E astăzi dulcea POEZIE, un testament de aur scris.
E Învierea, în cuvinte, un suflet viu, tremurător,
E cartea în care cele sfinte, au nume simple, iubiri și dor.

 

Reach_for_the_Stars_by_sadsweetlullaby_crop