Se scutură de lacrimi vara și agonizând canicular,
Pierzi trenuri ce îți uită gara curgând mereu spre alt hotar,
Cu o liniște ruptă-n Tăcere, c-uni vuiet șters, aproape surd,
Nu mai ai glas ca să îți zbiere, durerea unui suflet crud.
Fără culoare, totu-i pal, prea multe semne de întrebare,
Stau agățate într-un șal ce s-a desprins, în vânt, spre zare.
Nu vezi un val să spele malul, nisipul arde orice gând,
Un film în care doar Finalul, stă episodic, fals, la rând.
Un univers fără cuvinte, se împrăștie în fapt de seară,
Când nimeni n-are să te alinte, cauți o stea cu chip de ceară,
Îi dai un nume, o poveste, și o aștepți neîncetat,
Te cerți cu ariile celeste când ea vrea fată, tu băiat.
Îndrăgostit în spuma vieții, trăiești baloane de săpun,
Și toată roua dimineții, o întâmpini veșnic pe alt drum,
Mereu spre Răsărit, în față, îți porți arama peste chip,
Dar peste tot te-afunzi în ceață și te lovești de același zid.
Cunoști că Vina e la tine, când albul nu e alb deloc,
Când din deșert speranța vine, tot în deșert se pierde-n joc.
Clepsidra ce-a înghițit nisipul pe firul scurt în întâmplări,
S-a spart pe undeva, iar Timpul a evadat fără urmări.
Acum doar taci cu înserarea, sporadic mai privești spre cer,
Îngropi în toată înseninarea, un alt oftat trist, efemer,
C-un băț uscat te joci în praf, semnând o umbră fără nume,
Și în suflet parcă un taraf, doinește cântece de lume.
Ți-aprinzi c-un zâmbet fals, țigara, clipești de două ori la rând,
Și gândul că se duce vara, cu toate lacrimile în vânt,
Îți limpezește clar privirea, îți scutură suflul inert,
Păstrezi în suflet amintirea… dar lași iubirea-i în deșert.
Melancolii Nocturne 