Portretul unei Muze

 

Mi-ești încă tânără. O floare, ce nu-și cunoaște anotimpul,
Ce în tremur crud și alb înalță trupul fraged înspre soare,
Ai apărut când poate, pentru tine, clar, nu sosise timpul,
Să-ți scuturi boabele de rouă, când primăvara geme de răcoare.

Nu spun nimic, dar din tăcere, parcă îmi citești în gânduri,
Apoi Zâmbești privind prin geam, spre nicăieri anume,
Ți-aduni cuvintele și le pictezi suav, în câte zeci de rânduri,
Gravând cu nonșalanță Ecoul surd al unui val în spume.

Ai picurat pe note albastrul unei simfonii de seară,
Cedând Amurgului scânteia unui întuneric blând,
Ștergând pe chipul semilunii zâmbetul de ceară,
Te-ai așezat cuminte, pe tâmple, într-un descânt.

Ai plămădit în mine ispita unui gând fără culoare
Ești umbra a cărei șoaptă îmi freamătă vibrant în trup,
Când orice mângâiere o simt febril, precum o sărutare,
Ești sămânța unui univers din care nu vreau să mă rup.

Mi-e noaptea prea senină, iar somnul s-a pierdut departe,
Nici zorii n-au răbdare să mai întârzie vreun ceas,
Înlănțuită-n versuri te-aș închide într-o carte,
O temniță a cuvintelor prin care să-mi dai glas.

Te-aș închide într-o oglindă, cu margini marmorate,
Într-un perete alb, din care să-mi inspiri oricând,
Să-mi stăpânești neantul unui vis ce ne desparte,
Să-mi oglindești iubirea de care mă ascund.

 

Tot ce-ți spun acum (uită până mâine)…

 

Mi-aș așeza dorul în rânduri în aste vremuri fără soare,
Dar în tăcerea unor gânduri, de unde Timp să-ți cer iertare…
Ți-ai ferit chipul din fereastră, ai stins speranța așteptării,
Și tot ce-a fost în viața noastră, s-a dus pe apele uitării.

Lipsit de-o urmă de lumină, când toate sunt târzii, pierdute,
Când numai stelele animă, Tăcerea unei plângeri mute,
Pe caldarâmul fericirii, nisipul spulberat în praf,
Poartă speranțele iubirii spre Fum, Tărie și Taraf.

Înec amarul, dar otrava înveninează întregul cuget,
Oricât de adânc ar fi paharul, nu pot să mi te scot din suflet,
Nici fumul gros ce-mi frânge pieptul, zdrobind a inimii bătaie,
Nu-i smulge Dorului acceptul, de a mă Curăța în ploaie.

O scripcă veche lin doinește, amurgul unei mari iubiri,
Notă cu notă, îmi dănțuiește umbre de lacrimi în priviri.
Doresc să mor, Azi pentru Mâine, de nu există altă cale,
Să-mi frâng dorințele febrile și dorul mângâierii tale.

E frig și viața nu cuvântă, pe străzile pustii din suflet,
Doar Vântul parcă-n șuier cântă, amarul unui veșnic plânset.
Pășesc fără de  țintă în zare spre necuprinsul Orizont,
Ca un soldat ce-n dezertare a nimerit același front.

Atâtea amintiri cu Tine, se dezlipesc acum din Noi,
De unde atâta Rău în Bine, de ce împărțim totul la doi…
Te-ai dus, și mi-ai răpit iubirea lăsându-mi doar Melancolii,
Cum ți-am promis, ai nemurirea, în toate Nopțile Târzii…

 

Poemul Decăderii

Printr-o fereastra întredeschisă, când vântul joacă între perdele,
Transpune-mi simfonia scrisă în false tonuri de Tăcere.
C-un joc apatic de lumină dezbracă-mi ritmul de culoare,
Pe care Tu, Tu, Lună Plină, îl nuanțezi într-o chemare.
Curăță-mi glasul de durere, închide-mi ochii, creionează,
Orchestra, întregul cer cu stele, un Felinar și ploi, dansează,
Deschide-mi inima ce rabdă doar amintiri și așteptări…
Mă voi trezi lipsit de grabă, cerșind Destinului urmări.
Mă îmbrățișează în suflet ceața, când dintr-o pipă-mi fumeg gândul,
Atât de ieftină îmi simt viața, atât de drag îmi e pământul,
Din Focul fără de scăpare, de voi renaște iarăși viu,
Împrăștia-voi peste mare, cuvintele ce-mi sunt sicriu.
Voi înălța pe note surde, Iubirea veșnică într-o carte,
Când zorii unei zile crude, cu sânge alungă blânda noapte,
Îți voi cere să mă lași, pe buze, să îmi așez un vechi sărut,
Când ai fost singură între muze, iar eu un Demon din trecut…