Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk…

I. Începuturi…

I. Începuturi...

Chiar și Noaptea tremură în noapte, 
când ziua se rupe din toate,
în două clipe, 
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat 
tăceri arzătoare.

S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent, 
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne, 
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.

Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.

Cu drag, Mishuk…