Cioplește-mi piatra inimii dintr-un mănunchi de vise
și închide-mă în suflet, cu lacăt fără chei, Din umbra ochilor ce-mi stau ca două porți închise,
să nu pot pierde dragostea ce o ascunzi în ei.
Ascunde-mi mângâierea printr-un sărut în palmă,
apoi cât poți de tare, doar ține pumnul strâns, Și îmbracă-ți adierea cu acel parfum de primăvară
ce înlănțuie iubirea într-un fior adânc, ascuns.
Zâmbește fără milă, să-mi rupi din ceruri luna
ce parcă împărățește într-un senin etern, dar crud , Trezește-mă din mine să simt din nou furtuna,
ce spintecă în lumină un întuneric veșnic surd.
Dă-mi febra dimineții, când alergând prin ploaie
șterg de pe chip tăcerea ce-mi tremură-n priviri, Lovește-mă în suflet, pierdut printre noroaie,
să îmi ridic iar dragostea ce-mi arde în simțiri.
Strigă-mă pe nume cum nimeni nu o face,
aruncă-mă-n cuvinte sub tonul vocii blând, Dă-i inimii războaie în anotimp de pace
să nu întrebe unde, nici cum, de ce sau când.
Arată-te în versuri ce nu-și vor loc în gânduri,
scrie-mi chipul lunii din noaptea ce s-a scurs, Cu acea cerneală veche cu care printre rânduri,
șoptești secretul ochilor care m-au ascuns.
Deschide printre buze glasul, preț de o clipă,
conturul lor să nască acel ecou sublim, Sub care un vârf de munte lovit de o tulipă,
îmbrățișează golul pe care-l zămislim.
Aruncă-mi-te-n cale când teama te ajunge,
când steaua cea din urmă lumina își va topi, Îmbracă-ți poezia în dragoste și sânge,
trăiește-ți vindecarea prin melancolii.
Ai așteptat să vezi ce hram îți port în gânduri,
acum aștept să desenezi cumva aceste rânduri, Cu drag, Mishuk…
Mă scutură de pulberi doar, mă curăță din praf și smulge-mă cumva din groaznica îndepărtare, Prin care tonul vocii tale murmură în tremur grav, tăcerea șoaptelor fierbinți de dor, cu iz de înstrăinare.
Nu poți să-mi spui nimic și totuși mă privești absent, citind din fiecare vers cumva, peste măsură, Iubiri ce nu-și mai leagă în cord ecoul coerent de tainele destinului de-a fi cândva împreună.
Nu-mi ceri să plec, n-ai gând nicicând să-ți stau? privirea ta alunecă în noapte ușor înspre fereastră, Și-atunci mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau, dacă mai știu să-ți fiu mereu străin în viața noastră.
M-ai folosi asemeni unui ac în orice supărare, de-ai ști spre care ușă ai vrea să mă îndrepți, Dar sufletul în întuneric, te ceartă și te doare, și n-ai răbdare să asculți ce vrei de fapt să ierți.
Ți-am înțeles în rânduri din gânduri rătăcirea, și ți-am zâmbit alături când soarele ne ocolea, N-am vrut măcar o clipă să-ți tulbur fericirea, dar iată-mă furtună, împrăștiat prin viața ta.
Nu-ți cer decât să mă privești în ochi preț de-o secundă, s-asculți bătaia inimii ce-mi plânge amar în piept, Sfarmă doar puterea zidului ce tinde să te-ascundă, și din Cuvântul Tău promit că veșnic nu mai plec…
Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva, Cu drag, Mishuk…
Ieri eu te-am întâlnit, pot spune, pentru întâia oară, real, deși mi se părea că te cunosc chiar mai demult, Ca într-o amintire, chipul tău ce-avea în vânturi să dispară, păstră ecoul unui dor absent, dar viu și totuși crud. Ne căutarăm ochii preț de câteva false secunde, ai tăi căprui deschis, ai mei aproape întunecați, Dar șoapta gândului din buze nu putea pătrunde și am tăcut și eu, până am fost destul de îndepărtați.
Azi parcă mi te-ai așezat de nicăieri în multe rânduri, silabele îmi picură în ploi, pe ritm de epitaf în tot ce scriu, O voce de demult mi te-a trezit prin vis cu alte gânduri, oftând prin virgule portretul unui chip veșnic pustiu. Te recunosc când scrii, și știu că dacă nu ai fi așa departe, aș alerga desculț prin vremuri, un ceas, un an, o viață, înspre tine, Aș căuta în cărțile destinului Cuvântul care ne desparte, l-aș preschimba într-un răsărit de soare astăzi pentru mâine.
Mâine te voi lăsa cuprinsă între coperți precum o preafrumoasă carte, și versul tău va odihni cu dragoste, pe pagini albe în iz de calm, trandafiriu, Iar mâna mea te va deschide tremurând la ceas târziu, în miez de noapte, să-ți simt pe cord condeiul rece, prin inimă cum trece ca un bisturiu. Te voi citi cu setea Soarelui ce-și oglindește chipul peste stele, frânturi din aura încercuită adânc în negrul nesfârșit abis, Și poate la sfârșitul nopții cu drag mă vei desprinde dintre ele, să-ți fiu Luceafărul ce-ți poartă dragostea dincolo de vis.
Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva, Cu drag, Mishuk…
Povestea celui ce se întoarce acasă (prea târziu…)
De data aceasta cheia a pătruns încet, fără de zgomot în yală. Recunosc, mă simt ca un Tom Cruise (autohton) într-o misiune imposibilă, în care trebuie să pătrund în propria-mi locuință (ca să vezi!), fără să trezesc vreo alarmă ruginită sau să declanșez vreun laser de-ăla de te secționează în (mai puțin de) doi timpi și trei mișcări. Îmi fac două cruci și acționez vizibil emoționat de greutatea acțiunii ce urmează să o întreprind. Broboanele de sudoare picură peste mâna tremurândă, iar vântul parcă șuieră pe holul blocului coloana sonoră din film. Dacă-mi iese figura, sigur mă voi alege cu un Oscar… în cap (sau pe unde vei nimeri), cel mai probabil dimineață, că și-așa urăști statueta aia luată de ocazie, cadou de ziua ta (zodia-i de vină, foc cu apă – mai mult abur!). După două răsuciri ce ar arunca până și un melc în culmea geloziei, ușa se deschide pocnind surd din balamale, când… „Zdraaaang!!!” Am înghețat instant, aproape de leșin (noroc că m-am oprit la un copac înainte de a urca)! Cu o nepăsare arogantă și o indiferență cronică, liftul porni spre etajele inferioare. ”Amice, am pulsul 200, vrei să fac infarct?”, dar ce-i pasă fierătaniei de pricina mea… Privesc în stânga nimic, apoi privesc spre dreapta și apoi iar spre stânga (deoarece nu-mi mai amintesc ce văzusem prima oară acolo), ușor dezechilibrat de alternanța mișcărilor și foarte probabil de forța de gravitație plus cele două mișcări ale pământului – ”Pfaaai, ce bot era să iau!” Observ, cu o teamă explicabilă, că prin camere întunericul domnește într-un calm ce-mi accentuează starea de anxietate. Îl invidiez, deoarece el, spre deosebire de mine, poate sta liniștit pentru că nu s-a întins la ape minerale cu băieții până la 4 dimineața și nici nu a avut 13 apeluri pierdute, bașca un mesaj de amenințare la care n-a răspuns. Dar și el se oftică, că eu i-am dat unei roșcate de băut… până a plecat. I-am dat și contul meu fals de facebook de care tu nu știi… dar îl fac în noaptea asta! Cu urechile ciulite și cu ochii cât două cepe (roșii) încerc să deosebesc umbre de pași, vreun scârțâit de saltea, dar parcă nici țânțarii nu îndrăzneau să dea glas trompetelor și să-ți tulbure odihna. Parcă mi-e și milă să-i las singuri cu tine, într-un fel chiar pot spune că empatizez cu ei fiind un fin degustător al greutății palmei tale. Cred că ar fi momentul să mă descalț, măcar noroiul să fie un motiv mai puțin de huța-huța (cu creierii mei). Dar cu hainele ce fac, că sunt ude? Le îndes în mașină și la prima oră pun la spălat. Bâjbâind pe hol, mă îndrept cu tălpile ude spre bucătărie să-mi pun gloriosul plan de distrugere a probelor incriminatorii. Apăs clanța, când din neant demonul nopții își drese răgetul și o zbughi printre picioarele mele. Mâța!!! – Iulian… – Da, îngeraș… – Bagă-ți hainele în mașină și treci în pat… – Da, îngeraș… Imediat, draga mea…
Mâța naibii, m-a sifonat. Mâine o țin doar pe apă și bobițe. Ciu-ciu, cărniță și pliculeț. Arunc în cuvă tot și ca un cap ce pleacă spre tăiere mă îndrept spre dormitor. Regina mea, privea tavanul cu ochii închiși și cu mâinile pe piept. – Iulian… – Da, îngeraș… – Treci în pat, lasă pijamaua, n-o mai căuta. Dă Doamne să-și dorească numai sex și să mă lase să dorm, și îți promit că la prima ocazie în care îmi iese în cale o căsuță de-aia cu multe cruci și turnulețe, bat la poartă, cumpăr lumânări cât pentru zece, iau și pâinici de-alea uscate, îți pup și câteva portrete. Las și o atenție la cutiuță, numai scapă-mă. Amin! – Iulian? – Da, îngeraș… – Cum a fost la cântare? – Mmm, bine. Adică, ar fi fost minunat să fi venit și tu… (știu că nu mă pricep la minciuni, dar încerc…) A fost plictisitor, lume puțină. Dacă erai și tu… – Am fost. Telefonul pe unde l-ai avut? – În husă. La chitară. Unde ai fost??? (Aoleu!) – Păi de ce în husă? Rândul trecut l-ai ținut în… bar!? De ce nu-l lași direct acasă, dacă tot nu-l ții pe lângă tine. Unde l-ai pus acum? Adu-l aici. – E la încărcat. Sau în geacă, cred. Nu știu. Stai puțin… Mami, știi cum sunt eu, mai aiurit, mai zăpăcit, mai uit, mai… Mă ridic grăbit, iau telefonul și încerc să arunc o privire de verificare prin mesaje. Pare curat, ce caută? – Băut, știu. – Apă, mami. Doar apă minerală. Se uită rapid în agendă, după care mi-l dădu înapoi. – Pune-l la încărcat, te rog. Robert ce mai zice? – Care Robert??? Aaah, Robert al meu, e bine. E bineeee, a mai slăbit. Tot înalt, cum îl știi… Am cântat, n-am vorbit multe. De-ale lui, cu munca… – Altceva? Afară de țigări și… ape minerale? Fete au fost? – Nimic, mami. Mai nimeni… Așa, una , două… Și dacă nu le cunoșteam, nu am vorbit cu nimeni. Mi-e așa de somn, tu nu vrei să mai dormi un picuț? Hai lângă mine, să te țin în brațe… – Nu mai dorm. Dar Ella? Ați vorbit, v-ați cunoscut? – Ce Ella? Care Ella? N-a fost nici o Ella! – O tipă mai… creață, cum îți place ție, ia mai gândește-te… Ce naiba, or fi făcut ăștia poze și au pus pe facebook. Când e să cazi în iad, sigur dai și de dracu. – Aaaa, da, cred că am făcut niște poze cu ceva oameni pe acolo… Știi cum e, toți vor să-și facă poze cu ”vedetele”. Au pus pe facebook deja? – Nu, dragule. Nu știu ce vedete au fost pe acolo, dar ea sigur nu a întâlnit vreuna. Ia dă-mi telefonul meu. Îi dau telefonul și mă acopăr mai bine cu plapuma. Parcă mi-e din ce în ce mai frig (sau frică!). – Uite, dragule, o recunoști? V-ați făcut selfie. Multe selfie-uri… Pe whatsappul ei au început să curgă o serie de poze în care se pare că… n-am ieșit bine. – Mami, vezi? Am mai slăbit. Se vede și în poze. – Iulian? Să înțeleg că ai un cont nou de facebook, de care eu nu știu? – Aaaaa, nu mami. Tipa asta, îmi amintesc acum, era foarte insistentă și ca să scap de ea am inventat un nume. Eu n-am un facebook cu numele ăla, poți să verifici. – Am căutat. Și n-ai! De ce n-ai? Șah mat. Ce întrebare capcană mai e și asta??? – Păi, nu mami. Știi că eu nu le am cu facebook. Ar trebui să am??? (ptiuuu, dar prost sunt!) – Nu. – Păi n-am. Și nici nu-mi fac, să știi! – Iulian? Dacă ți-e cald, spune-mi și te răcoresc. Imediat! Dar ce faci, dormi? – Da, mami. Adică nu… Doar am închis puțin ochii… Atât. – Nici prin cap să nu-ți treacă! Fugi și fă duș că e șase și trebuie ne pregătim să mergem la gară. Trenul e la opt.
Morala: Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva… Cu drag, Mishuk…
Melancolii Nocturne 