V. Negare…

V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,
nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…
sunt toate reci ca ele,
și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,
fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…
Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.
Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,
lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,
albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,
stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,
a amuțit!

Tăcerile s-au regăsit
îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,
albul suprem…
Exact, această foaie goală…
în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!
Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,
înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,
când cenușiul vremii, uitarea din privire,
ridică ziduri false lipsite de iubire…
în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

Chiar dacă eu,
mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,
nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,
cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,
pleata mai căruntă,
privirea un pic mai ștearsă,
mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi,
tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,
fumând aceleași gânduri care nu cuvântă
nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

Cu drag, Mishuk…

IV Simt

IV. Simt... Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre, 
ce traversează noaptea, 
luminând cu lampa palidă, 
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.

Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența 
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.

Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări 
prin care soarele
trecea-n secret. 

Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.

Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!

Cu drag, Mishuk…

ei

III. ei

Fecioară,
tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci
ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,
în întunericul ce crește,
ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.
Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,
înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,
stând întins pe patul nostru de vise,
îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri,
hotărât să regăsesc chipul singurei femei
pe care lumina nu clipește
iar timpul o dezbracă de secunde..
Un singur cuvânt îți este scris în pupile,
și naște, și moare într-o clipire,
răsfirându-se prin viața mea, adânc,
înăbușind pașii următoarei primăveri,
ce pare că azi, prin tine a renăscut.

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,
nici delirul în zbuciumul profetic,
nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite
însetate de sânge,
flămânde în carne,
nu mi te pot lua.
Să nu-mi atingi acest sărut,
pentru că…
poartă o lacrimă înăuntru.
Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

Cu drag, Mishuk…

Fiery infinity symbol with light feather of bird from blue bright flame on black background.

Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk…

Balada unui poem ucis

Balada unui poem ucis

Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.

Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.

Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.

Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.

Cu drag, Mishuk…

Strigă-mă!

Strigă-mă! (în pași de vals)

Zâmbești și azi într-o icoană mută,
citindu-ți gândurile închise în sertar,
trăiesc întunecatul crud coșmar
al unui dor ce parcă nu vrea să te ascundă.

Știi câte lacrimi curseră în zadar
din ochii ce simțiră această soartă crudă,
câte tăceri am scris când inima te-ascultă…
sub umbra unui palid lampadar.

Te-ai dus cu visele uitându-mă într-o gară,
prin care trenul dragostei nu a mai oprit,
o haltă părăsită a inimii ce nu și-a mai dorit
alt Răsărit în cea din urmă seară.

Trăiesc același veșnic anotimp,
un anotimp al amintirilor, al nopților de ceară,
când parcă toată disperarea în mine zbiară,
tu ai plecat, iar eu aștept să fiu găsit.

Inima îmi zice c-ar fi timpul să te las,
ai calea ta acum, spre alte zări,
un far străin, pe țărmul unei alte mări,
te luminează în cuvinte fără glas.

Curând vei pune capăt fără de urmări,
destinului ce te întoarce pas cu pas,
luând în sensul invers acelor de ceas,
căldura ultimei îmbrățișări…

Cu drag, Mishuk…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk…

Doi. Noi…

 

Doi. Noi…

Aceeași masă veche, două scaune, mult întuneric fără noi,
povești ce și-au trăit în vremuri vechi, pe rând, dezamăgirea,
și-o cană de cafea ce se împărțea cu multe zâmbete la doi,
poartă ecoul unei vieți din care azi a mai rămas doar amintirea.

Nu spun nimic cuvintelor ce cad umbrite în lacrimi de argint,
ca toate ploile ce-ai adunat sub genele atinse de tăcere,
inspir adânc, prin visele în care tot mai rar te văd și simt,
suflarea vie a dorului ce arde-n piept, lipsit de mângâiere.

Mi te păstrez într-un sertar al inimii fără să am cumva regrete,
mi-ai desenat un cer pe care albastrul nostru încă nu s-a stins,
tot de la tine am un ceas ce-mi șiruie destinul alb, pe un perete,
în fiecare vers pe care sufletul din mine încă nu l-a scris.

Aceeași masă veche, două scaune și zorii unei alte zile fără tine,
priveam prin geam cum timpul a dat uitării iubirea dintre noi,
eram pierdut, străin de tot, până te-am regăsit trăind în mine,
și-atunci am înțeles că despărțirea nu-mparte dragostea la doi.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

Știi… mi-am dorit cu toată inima o altă poezie,
cum poate niciodată în versuri nu mi-ai fi citit,
să dau glas amintirii cu a mea melancolie,
să-ți luminez privirea când zorii te-au trezit.

Da… m-am gândit la tine în orice ceas din noapte,
cum să îți așez în rânduri blândețea ochilor iubind,
la taină am stat cu Luna, să-mi spună despre toate,
să-mi spună că ești bine, că te-a văzut zâmbind.

Cât ești Tu de frumoasă, nu pot scrie-n cuvinte,
ce rost o colivie când zborul ți-este drag,
când soarele și cerul îți sunt la fel de sfinte,
cum năzuiești speranța de a mă regăsi în prag.

Am fost și am să rămân aici, să te-aștept, știi bine,
chiar dacă voi încărunți precum un vechi bătrân,
te voi picta în poezii cu drag, și azi, și mâine,
din Timpul care trece, ce oameni mai rămân?

Te văd parcă prin rânduri, citindu-mă departe,
prin visele ce-n gânduri mai poartă amintiri,
poate din întâmplare vom cere aceeași carte,
să ștergem pe copertă praful unei vechi iubiri.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Elegia Ei…

 

Elegia Ei…

Te-a scuturat prin ierburi vântul, din toate ploile târzii,
cad clipele pe rând cu gândul, că luna iar te va pieri,
fără să-mi scrii pe cer cu soare albastrul, în senin apus
cerni sângeriu în non-culoare, îmi iei din toate Timpul scurs…

Sub stele, noaptea nu mai vede zâmbind Tăceri, în vis sunt eu,
n-am chip, dar ochii-mi sunt aievea două făclii ce ard mereu,
două cuvinte ce n-au șoaptă pe buzele cu care îmi simți
amara inimă ce-așteaptă să te întorci, măcar s-o minți.

Că te-am iubit nu-ți este taină, o știu și frunzele din drum,
ce au grăbit această toamnă dintr-un neant de foc și scrum,
dând pașilor năluca vinei de a te desprinde din trecut,
într-un sertar sfârșitul zilei, va fi uitat și apoi pierdut.

Prin suflet încă mai porți umbre ca semn al doliului etern,
când dorul încă se ascunde, fără bilet, în orice tren,
mă vezi în toate ale tale, câte-ți mai sunt din ce-au rămas,
privești cu zorii înspre zare, dând amintirilor un ceas.

Ți-ai stinge ochii fără vise, te-ai dezbrăca de dragul meu,
tăcerile ce ne-au fost scrise sunt cicatrici ce ard mereu,
ți-ai otrăvi dorul din sânge de n-ai fi Tu în orice vers,
o inimă ce încă-și plânge singurătatea-n univers…

Pierdut ți-e zâmbetul din vremuri când peste toate străluceai,
atâtea măști ascunzi, și tremuri, s-au stins cireșii vechi de mai,
te simți închisă într-o oglindă din care n-ai să te desprinzi,
uitarea poate să te-atingă, dar amintirea… cui s-o vinzi?

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…