În Tăcere…

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…

 

Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…

… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă  ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”

Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!”   Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.

Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic  ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!

”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
–          Domnișoară, vă simțiți bine?
–          Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
–          Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.

O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
–          Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi,  avea destule…

Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…”  Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
–          Te iubesc puiule, TE IUBESC!

 

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9:  Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

Te scriu fără nume…

„Azi nu, nu mai vreau să minţi…”

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”