Cristina – Prologue

 

„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.

 

    

Scrisoare pentru o… Cunoştinţă

Draga mea Cunoştinţă,

 

Nu conteneşti să mă uimeşti.
Dacă ai fi o glumă, probabil aş râde intens, dar tu exişti şi asta surprinde toate concepţiile mele asupra lumii reale.
M-am trezit azi de dimineaţă visând că citesc unul din mesajele tale pline de ameninţări în care spui că faci şi dregi şi… Şi ce!? Recunosc, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut telefonul printre cearşafuri. Nu era nimic şi nimeni, aşa că am răsuflat uşurat…Aş mai fi dormit un pic, dar mi-am amintit că aseară mi-a fost rău şi nu voiam să pierd o secundă din faptul că mă simt bine. Aşa sunt eu, nu te ascult niciodată când îmi spui să merg la medic, căci până la urmă tu îmi eşti îndeajuns. Probabil vei creşte mare şi vei fi un doctor de succes, atunci îmi va fi frică şi de tine, şi cu siguranţă nu ne vom mai vedea, exact cum îţi doreşti. Dar poate, cândva, într-o zi ploioasă, întâmplător ne vom întâlni şi ne vom saluta ca două Cunoştinţe vechi, grăbind apoi pasul în direcţii opuse chiar dacă avem aceeaşi ţintă. De sub umbrelă, cu siguranţă ai să-mi arunci acelaşi zâmbet pe care-l ascunzi şi-acum când crezi că nu te văd. He heee, cred că e singurul lucru ce nu se va schimba vreodată la tine. Şi totodată cred, că nu voi mai mânca niciodată pepene roşu, asta bineînţeles după ce vom deveni cu adevărat două Cunoştinţe.
Aşa sunt eu, răzbunător şi crud. Dar tu cum eşti?
O Cunoştinţă veche ai cărei papuci stau răsturnaţi în faţa camerei de cămin, ale cărei unghii sunt însetate de carne şi ai cărei nervi stau ca o bombă cu ceas, gata oricând să explodeze ţesând o ploaie de cuvinte şi vânătăi…Şi toate de dragoste.
Draga mea Cunoştinţă, mi-e dor şi doare.
A venit primăvara, o primăvară pentru care ai promis multe, dar pe care, cu putere de la sine, ai uitat să o împlineşti. Şi mă refer la primăvară… Promisiunile sunt pentru naivi…
Doi ochi măslinii m-au făcut fericit atâtea clipe, dar câte ceasuri n-am îndurat cu lacrimi, spuneam eu de la frig, să te aştept, ca tu să mă întrebi de ce-am plecat atunci…
Atunci nu am plecat, doar m-am retras într-un loc mai liniştit şi te-am aşteptat. Ştiai foarte bine unde sunt dar n-ai avut puterea să mă cauţi. Sau poate se numea orgoliu, mândrie?
Da, draga mea Cunoştinţă, indubitabil mint. Sunt Om, şi nu cred că există om întru totul sincer. Eu unul recunosc că am neghină în ochi şi vină asupra multor lucruri ce s-au întâmplat sau urma-vor să se întâmple. Dar sunt cu un pas înaintea ta, şi ştii de ce? Pentru că eu am fost singurul ce a iubit în această poveste şi cu toate astea tu eşti cea care face reproşuri. Şi de aici…mai e mult până departe.
Că ai greşit ţi-e greu să recunoşti şi de aceea încerci să mă alungi… Acum îmi ceri mai mult, chiar imposibilul, să-mi fii o Cunoştinţă. Păcat că nu mă poţi vedea acum cum râd de toate acele cuvinte cu care ai vrut să mă loveşti. Nu ai ştiut să-mi spui exact cum simţi…ce simţi, niciodată.
Acum ca o Cunoştinţă veche ce mă simt, mă ridic şi mă scutur de praf, de tot praful pe care mi l-ai aşezat pe tâmple de-a lungul secolului ce a trecut. Căci pentru mine ai fost un veac, ce nu s-a scurs uşor. Nu pot decât să-ţi dau o ultimă îmbrăţişare scrisă, să te sărut pe frunte şi să închid ochii. Plec din nou, dar să ştii că pe oriunde te vor duce paşii, poţi oricând să faci popas la mine, pentru că eu TE IUBESC pentru ceea ce eşti.
Pe curând… Semnat,  a ta Cunoştinţă.