Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

GEDSC DIGITAL CAMERA

Matematică imposibilă (partea II)

„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.

E timpul să îmi „sting”  visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…

Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.

Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el  … ( I.L. Caragiale)

Epistolă matinală

”O explozie de cuvinte îngrozitoare şi lacrimi, de priviri de gheaţă pierdute-n lava ochilor tăi fierbinţi, şi-ntr-o clipită castelul nostru de nisip se prăbuşi. În mai puţin de o secundă totul fu şters cu buretele. Tu, Eu sau Noi, acum nu mai există. În urma ta rămase doar acest drum drept, spre capătul pământului. Un drum pustiu lăsat in straja plopilor uitaţi de vreme. Tacit, scrutez orizontul ce se deschide cuprinzător în jurul meu, într-o linişte abstractă, apăsătoare,  şi unde doar răcoarea dimineţii îmi temperează teama din preajma necunoscutului. Aş vrea să ţip, să fug, dar ştiu că n-am să pot şi că nu trebuie. O parte din mine e legată de locul acesta în care tu m-ai închis.În sufletul meu nu-i cald, dar nici nu bate vântul. Nici ploaia lacrimilor arse de furtunile pe care tu le porneai din senin nu bate. Nici arşiţa zilelor secetoase în care lipsa ta îmi usca sufletul si-mi sufoca suflarea nu mă mai atinge.  Am în faţă drumul Libertăţii şi sunt liber…dar nu sunt fericit!”

Ca un fior rece, un freamăt imi răscolea simţurile. Deschisei ochii tulburat cu teamă tremurândă. Ştiam că la capătul drumului te voi găsi tot pe tine, stând  acolo ghemuită, tihnindu-ţi somnul de peste noapte aşteptând încolăcirea braţelor mele. E încă prea devreme să mă trezesc. Lumina întârzie dinadins să apară prelungindu-mi agonia visătoare în teribilul neant.
Am drumul în faţă şi totuşi ezit să pornesc. Luceferii de ziuă sclipesc năucitor ca o chemare.
Şi totuşi…mă întreb la ce bun atâta libertate, dacă n-ai cu cine s-o împarţi?