Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)

O poveste nouă…

 

Toamna învăluise oraşul într-o nuanţă cenuşie prin care, când şi când, soarele mai ascuţea cuţite fierbinţi pe frunţile noastre, încă neobişnuite cu anotimpul mohorât.
Zilele mele treceau una câte una neaducând nimic nou în rutina zilnică de care eram mai mult decât sătul. Aceeaşi paşi, fără de ţintă, urmăreau trasee nedesenate pe străzile aglomerate ale capitalei. Praf, fum, gunoi şi feţe grăbite, obosite şi îmbătrânite parcă de doza maximă de sictir cotidian mă făceau adesea să-mi ridic semne de întrebare. Şi totuşi… 

Totuşi, ceva urma să se întâmple…
Ne-am întâlnit în acea după-amiază, undeva pe holurile gării de metrou. O întâlnire ciudată, în patru, în care păreai trasă mai mult fără de voia ta. Te-ai prezentat zâmbind, şi preţ de câteva clipe ai îngheţat timpul în loc, apoi te-ai aşezat tăcută pe un scaun aşteptând parcă izbăvirea unui semn de întrebare sau staţia de destinaţie. Desigur, cea din urmă veni prima…
…Şedeai tăcută la masă, trăgând, în plictiseală, de bere şi sorbind când şi când câte o ţigară mentolată din pachetul meu. Nu fumezi, dar împrejurările te îndemnau să consumi acest fapt. Asistai detaşată la toate discuţiile fără noimă ce se perindau prin preajma simţurilor tale obosite, şi fără să-ţi dai seama îmi captivai întreaga atenţie. În mintea mea se aglomerau întrebări peste întrebări, ce-şi căutau începutul. Mai întâi un zâmbet, apoi priviri fixe ce ţinteau adâncurile ochilor tăi. În valuri largi de fum ne ascundeam scânteia emoţiei. Cuvinte seci, subiecte anoste, învăluiau de fapt nevoia de comunicare, de cunoaştere.
Era timpul să mergem. Drumul spre casă l-am transpus într-o lungă plimbare, plăcută, pe malurile Dâmboviţei. Probabil ţi-am părut un măscărici atunci, gura mea sporovăind zeci şi zeci de prostii. Te-am retras uşor de grup, să ne cunoaştem, şi spre surprinderea mea nu te-ai speriat. Şi uite aşa, in capul meu, câteva rotiţe îşi potriveau mersul. Am râs, am glumit şi într-un final am ajuns…
Au trecut zile, săptămâni în care te vedeam când şi când, mai mult în conjunctura situaţiilor. În mintea mea totul se sucise, un amalgam de sentimente, nehotărâre şi decizii pripite… În tot acest timp tu ai fost mereu deschisă, zâmbitoare şi nici un rid nu avea să încrunte blândeţea privirilor tale. Mă întâmpinai mereu, cu un salut cald, primitor, ca pe un bun prieten. Eu nu ştiam…să te ascult. Şi totuşi, te caut altcumva.
A venit şi iarna, Crăciunul… şi acea seară când tu ai apărut la braţul lui, v-am privit încurcat, fără să ştiu de ce se întâmplă şi ce ar trebui să spun. Simţeam cum sângele îmi freamătă în tâmplă…şi am plecat. Nu eram acolo pentru tine şi cu siguranţă nu mă aşteptam să mişte ceva dar…s-a mişcat.
Ianuarie. E luna în care ţi-am spus „la mulţi ani” întâia oară, şi tot ianuarie e luna în care am uitat să-ţi mănânc negresele, nu-i aşa? Dar pe lângă toate astea ianuarie e luna care m-a apropiat tot mai mult de tine, fără să ştiu…
În pragul primăverii am aflat că El a plecat…Ea nu mai este.

 Acum când ştiu toate acestea, mi-e teamă să încerc să descui o uşă pe care nu ştiu dacă am să mai reuşesc să o deschid vreodată. Privesc pe fereastră, cum liniştea se aşează pe calmul ochilor tăi, pierduţi între rândurile cărţii ce veşnic o porţi pe braţe. Dacă am să bat, îmi vei deschide?