O poveste nouă…

 

Toamna învăluise oraşul într-o nuanţă cenuşie prin care, când şi când, soarele mai ascuţea cuţite fierbinţi pe frunţile noastre, încă neobişnuite cu anotimpul mohorât.
Zilele mele treceau una câte una neaducând nimic nou în rutina zilnică de care eram mai mult decât sătul. Aceeaşi paşi, fără de ţintă, urmăreau trasee nedesenate pe străzile aglomerate ale capitalei. Praf, fum, gunoi şi feţe grăbite, obosite şi îmbătrânite parcă de doza maximă de sictir cotidian mă făceau adesea să-mi ridic semne de întrebare. Şi totuşi… 

Totuşi, ceva urma să se întâmple…
Ne-am întâlnit în acea după-amiază, undeva pe holurile gării de metrou. O întâlnire ciudată, în patru, în care păreai trasă mai mult fără de voia ta. Te-ai prezentat zâmbind, şi preţ de câteva clipe ai îngheţat timpul în loc, apoi te-ai aşezat tăcută pe un scaun aşteptând parcă izbăvirea unui semn de întrebare sau staţia de destinaţie. Desigur, cea din urmă veni prima…
…Şedeai tăcută la masă, trăgând, în plictiseală, de bere şi sorbind când şi când câte o ţigară mentolată din pachetul meu. Nu fumezi, dar împrejurările te îndemnau să consumi acest fapt. Asistai detaşată la toate discuţiile fără noimă ce se perindau prin preajma simţurilor tale obosite, şi fără să-ţi dai seama îmi captivai întreaga atenţie. În mintea mea se aglomerau întrebări peste întrebări, ce-şi căutau începutul. Mai întâi un zâmbet, apoi priviri fixe ce ţinteau adâncurile ochilor tăi. În valuri largi de fum ne ascundeam scânteia emoţiei. Cuvinte seci, subiecte anoste, învăluiau de fapt nevoia de comunicare, de cunoaştere.
Era timpul să mergem. Drumul spre casă l-am transpus într-o lungă plimbare, plăcută, pe malurile Dâmboviţei. Probabil ţi-am părut un măscărici atunci, gura mea sporovăind zeci şi zeci de prostii. Te-am retras uşor de grup, să ne cunoaştem, şi spre surprinderea mea nu te-ai speriat. Şi uite aşa, in capul meu, câteva rotiţe îşi potriveau mersul. Am râs, am glumit şi într-un final am ajuns…
Au trecut zile, săptămâni în care te vedeam când şi când, mai mult în conjunctura situaţiilor. În mintea mea totul se sucise, un amalgam de sentimente, nehotărâre şi decizii pripite… În tot acest timp tu ai fost mereu deschisă, zâmbitoare şi nici un rid nu avea să încrunte blândeţea privirilor tale. Mă întâmpinai mereu, cu un salut cald, primitor, ca pe un bun prieten. Eu nu ştiam…să te ascult. Şi totuşi, te caut altcumva.
A venit şi iarna, Crăciunul… şi acea seară când tu ai apărut la braţul lui, v-am privit încurcat, fără să ştiu de ce se întâmplă şi ce ar trebui să spun. Simţeam cum sângele îmi freamătă în tâmplă…şi am plecat. Nu eram acolo pentru tine şi cu siguranţă nu mă aşteptam să mişte ceva dar…s-a mişcat.
Ianuarie. E luna în care ţi-am spus „la mulţi ani” întâia oară, şi tot ianuarie e luna în care am uitat să-ţi mănânc negresele, nu-i aşa? Dar pe lângă toate astea ianuarie e luna care m-a apropiat tot mai mult de tine, fără să ştiu…
În pragul primăverii am aflat că El a plecat…Ea nu mai este.

 Acum când ştiu toate acestea, mi-e teamă să încerc să descui o uşă pe care nu ştiu dacă am să mai reuşesc să o deschid vreodată. Privesc pe fereastră, cum liniştea se aşează pe calmul ochilor tăi, pierduţi între rândurile cărţii ce veşnic o porţi pe braţe. Dacă am să bat, îmi vei deschide?

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;O poveste nouă…&8221;

  1. Da, melancolia e la ea acasa aici, la tine. Dar are o casa sensibila. Mi-a placut enorm, imi place mult, in general, felul cum transmiti. Azi sunt si eu usor melancolica, deci ma simt aici … ca acasa.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s