Şi tu nu mai eşti…

Din toate cele câte mă înspăimântă, cel mai mult îmi este teamă de Vocea Ta… Şi nu mi-e teamă pentru că ai avea o voce grotescă ci pentru simplul fapt că nu mă pot împotrivi în faţa ei. Îmi sfarmi orice urmă de mândrie, orice fărâmă de orgoliu, mă calci în picioare şi apoi treci mai departe. Mă laşi singur în viaţa asta, condamnat la tăcere…condamnat la uitare.
Cândva, cu aceeaşi voce, îmi gâdilai auzul cu tot felul de cântece zumzăite parcă într-un murmur albastru. Albastru, pentru că pe atunci încă te visam în culori, şi culorile erau vii, chiar de era Toamnă…
Prima frunză galbenă se desprinse, şi îşi porni domol zborul, purtată de vânt, să îmbrăţişeze pământul. Un aer rece, o grimasă, o ţigară fumegând şi toată iarba gălbejită de sub copacul meu, îmi trezeau un aer trist de melancolie în gânduri. Aş vrea să ştiu să te cânt cum n-am făcut-o până acum dar poezia mea e tristă, din peisaj lipsesc doar stropii mici de ploaie care să-mi picure hârtia. Privesc pe foaia albă în care am însemnat cu sânge albastru un ultim „Te Iubesc”  în versuri… Tu nu mai eşti şi acesta nu e un cântec de adio dar Chitara îmi cântă un sonet fals, cu acele cuvinte calde dar grele, în care mult aş vrea să te auzi; te regăsesc pentru o clipă doar ca să te pierd din nou…
O noapte albă, un vânt turbat, o ploaie rece, un vuiet cald şi un bar în care nu există străini ci doar prieteni ce nu s-au cunoscut încă. Stau singur la masă citind dintr-o bere această iarnă ce mi-a îngropat sufletul în nămeţii ei. Timpul e departe de a înţelege cum, de ce şi unde m-a pierdut. Las geană peste geană şi gândul alb chezăşie destinului ce parcă pentru mine n-ar avea de scris o simplă cale dreaptă.
Mai aprind o ţigară din care sorb cu sete fumul nociv ca o binecuvântare. Aceeaşi cerneală dar alte rânduri, alte cuvinte cad ca nişte bombe pe albul de hârtie sub apăsarea dureroasă a sufletului meu. Aceeaşi chitară, alte acorduri şi-o voce străină ce nu-mi dă nimic. Nu-mi dă nimic din tine…
Mai vreau în liniştea nopţii iubire prin sunete calde să-ţi cer… Efemer… Totul e efemer, un vis ce pare aieve.
Pierdut în adâncul violet al unui fotoliu, retras în cel mai întunecat colţ al camerei mele, aştept bătaia de miezul nopţii a unui orologiu imaginar. Pentru noi timpul a murit demult lăsându-ne doar frenezia unui vis ce nu a fost să fie…
Un ghiocel a fost îndeajuns şi primăvara a încălzit pământul dar nu îndeajuns să-mi scuture mintea obosită de tine. Într-adevăr îmi e mai cald zâmbesc mai mult dar paşii mei întorc acelaşi drum. Privesc în sus spre geamul prin care câteodată priveam în jos, în joacă.
Acum, Răsăritul se vede altfel pentru mine, dar mai e timp să-ţi las o însemnare. În Verde cu pixul cu care îţi scriu, în verde chitara cu care îţi cânt, în verde se îmbracă întreaga suflare odată cu primele raze de soare. Şi glasul meu e crud, dar nu e verde, e pur şi simplu trist.
Azi am fost să te văd şi tu nu ai fost să mă vezi. Tu nu mai eşti…   
Privesc străin cum timpul trece, cu zile mai reci, cu zile mai senine, cu nopţi pline de singurătate şi linişte desăvârşită. Te visez adesea, te visez aşa cum erai tu când ne-am cunoscut, o fire zăpăcită, veselă, un zâmbet larg, de pepene roşu prea copt, şi mult, mult chef de ceartă. Din toate astea, în faţa mea, nu ai păstrat decât nişte reproşuri efemere…
Din toate cele câte mă înspăimântă cel mai mult îmi este teamă de vocea ta…că nu am să o mai aud niciodată.

Anunțuri