Groaznică visare…

Atunci te-am întâlnit parcă întâia oară, mult mai devreme decât târziul pe care îl așteptam. Ți-am întins mâna, coborându-mi privirea, încurcat de emoția momentului. Nici n-am îndrăznit să îmi ridic ochii și să mă uit mai mult la tine, mai ales când tu mi-ai întins obrazul să ți-l sărut… Am sorbit cu putere visul fiecărei secunde ce ne-a ținut aproape… Au fost puține,  doar mult prea puține…

Pornirăm la pas, unul lângă celălalt, spre un viitor posibil unde până și timpul parcă a vrut să fie cu tine. Cuvintele îți însoțeau pașii dar gândul meu nu le urmărea firul. Unul singur însă prinse rădăcini în mintea mea. Ești frumoasă rău!
Ne-am așezat unul spre celălalt, și nu era bine. Și te-am chemat, subtil, mai aproape, dar lumina ochilor tăi îmi arăta că ai ghicit motivul. Dar ce mai conta acum, am îndrăznit…
Și ai vorbit la telefon minute-ntregi, iar eu…te-am adulat.

Eu chiar mă bucuram de aceste momente… Puteam să te ating, puteam să te privesc…
Da, singurele clipe în care îndrăzneam să te privesc în clarul senin al ochilor tăi ce îmi aduceau o liniște cu iz de toamnă.
Nu știu… poate felul tău de a fi, m-a făcut să-mi rătăcesc mințile…
Dar îți promit că pe undeva mi le găsesc eu…
Acum însă, nu sunt pregătit.

Mi-e frică de toate… Cineva mi-a spus că mama m-a făcut prea laș.
Ce groaznic, să dau vina pe biata femeie când totul stă de fapt în mine.
N-ar trebui, îmi spun mereu,  dar mi-e frică. Mi-e frică să îți spun cu adevărat ce simt pentru c-ai să te sperii. Și poate ai să crezi că nu e altceva decât o închipuire a imaginației mele…dar nu. Tu ești aieve, exiști și respiri!
Mi-e frică…să nu pleci !!! La fel cum alte mii de corăbii și-au umflat pânzele în zare și duse au fost… Și nu vreau, să nu vrei să nu te vreau!

Îți răsucești părul între degete într-o joacă ce pare să-ți alinte trăsăturile de inocență copilărească.  Un gând răzleț evadă ca o străfulgerare în mintea mea…
Cum ar fi dacă, acele degete micuțe s-ar încurca în părul meu …
Cum ar fi dacă palma aceea delicată ar mângâia asprimea rece a obrazului meu…
Cum ar fi dacă mi-ai cânta ceva  sau poate vrei să dansăm un vals…

Îți simt privirea, cum îmi caută ochii pe furiș…
Ochii tăi sunt de poveste… Mi s-au înfipt așa în gânduri și acum îi simt cum mă pătrund de pretutindeni. Sunt  cei mai frumoși ochi ce m-au privit vreodată pe sub gene!
Si genele… Ce gene?! Lungi , curbate menite să desăvârșească perfecțiunea ochilor tăi pe care, aș vrea să îi sărut. Ești cea mai frumoasa parte!  Din mine! Și… îmi place!
Ai atâta viață în tine încât mă simt  pornit și vreau să mușc! Puțin numai, de m-ai lăsa.
Nu poți fi deloc altfel decât mi te imaginez!
Și mi te imaginez frumoasă, superbă chiar! Am împărțit o noapte de povești, unul lângă celălalt, amândoi fără cuvinte potrivite. Poate că așa trebuia să fie…
Dar cine ești tu de-mi faci inima să-mi sară din piept…
Cine ești de nu-mi pot ridica privirea din întunericul ce mă cuprinde…
Cine ești tu de-mi fierbi sufletul cu gânduri pale…
Cine ești tu…
Răspunsul e simplu…

Un înger…

 

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

Scrisoare surdă…

 

Să laşi, peste fereşti, cortina,

În întuneric să te-mbraci,

S-ascunzi de ochii goi, lumina,

Un strigăt mut, pe care calci.

 

S-acoperi cu a ta tunică,

Oricare umbre, rătăciri.

Să strângi din viaţa noastră mică,

Iluzii, sumbre fericiri.

 

Să ne aduni, perechi, în tine,

Atâtea suflete ce ard,

Păcate stinse în suspine

Cu flăcările-n care cad.

 

Să legi a lumii largă gură,

Prejudecăţi în orizont,

Cuprinzi desăvârşirea-n mână,

Asemeni unei mingi de foc.

 

S-o stăpâneşti fără povară,

La vremuri grele s-o atingi,

Să nu mă-ntrebi în fapt de seară…

Tu, suflete, mai ştii să plângi?

 

 

Și Gongul a sunat pentru ultima dată, cortina căzând pe scena pe care o viață mică, trăită-n doi, și-a spus povestea. Din primăvară până-n toamnă, printre zâmbete și lacrimi, ne-am scris cu bune și rele la un loc, nuvela teribilă cu iz de dramă.  

Ne-am dat jos măștile, ne-am șters machiajul, ne-am scuturat de praf și am redevenit acei doi oameni simpli, banali necunoscuți.

Actorii au murit…

Pe rând, ne-am închis sufletele unul spre celălalt și am lăsat tăcerea să ne adoarmă amintirile până ce, într-un final, uitarea ne va aduce liniște în prag de Crăciun.

Privesc apăsat, Creionul care s-a oprit din însemnarea acestor rânduri, și te întreb Cetitorule, oare această liniște chiar este Liniște?

TU așa o numești, dar Eu, unul, o simt mai mult ca pe un zbucium sugrumat, o dorință sufocantă de a alerga spre Tine…  Iar Tu nu vrei să mai fii nicăieri, nicicum  pentru mine și-atunci mă-ntreb, nebun, înspre care orizont să mai alerg?

Acum, Amândoi ținem drumuri diferite, fără să știu ce gândești, fără să știi ce gândesc, fără să știm unul de celălalt.

Merg orbește, pe străzi întortocheate, hrănindu-mă cu bucuria oamenilor din jur și oftez. Oftez așa cum oftam de fiecare dată când, ținându-te de mână, câdeam pe gânduri fără să  știi de ce am ochii triști.

E primul an în care mirosul crud de cetină mă mișcă cumva. De fapt mă doare… E primul an în care mi-am dorit brad, mi-am dorit colinde și cadouri, e primul an în care mi-am dorit să trăiesc un Crăciun adevărat.

Zâmbesc citind aceste rânduri și mă minunez de mine gândindu-mă că chiar am îndrăznit să visez la așa ceva… Creionul Galben e de vină cu siguranță pentru toate iluziile pe care le trăiesc.   Și e de la tine…

 

Zilele trec, una câte una, pe calendar,  întrebându-mă ce mai faci. În fiecare zi, la fel… Privesc pe telefon, nici un mesaj care să-mi tulbure-n vreun fel simțirea.

Aș vrea să te caut pentru că știu unde ești, dar la fel de bine știu că Tu nu vrei asta, pentru că oricât de mult ți-ai dori nu mă poți avea în viața ta… Ai ales singură, spui tu…

”Nu mă iubești, nu m-ai iubit și vrei să pleci.” Așa mi-ai spus ultima oară și tot atunci ai spus că Tu nu știi să minți… Și chiar te cred… așa cum știi tu că eu te cred. Ți-aș mai aminti și alte lucruri… dar la ce bun?

 

Afară Ninge liniștit.

Privesc de la geamul ferestrei cum Luminile se sting una câte una iar somnul întârzie să apară. Încă o noapte fără stele, îmbracă orașul în întunericul posac. Un zeu bătrân pare să plutească deasupra caselor cărând cu el un sac de vise… Al meu se pierde printre ele…

 

topeşte-mi arsura ce-mi arde pe buze,

pătrunde-mă-n suflet, cu taine ascunse,

şi soarbe-mi nectarul într-o suflare,

plin de dorinţă în braţele tale.

în ochi, văpaia, mă-mpinge spre tine

Şi buzele mele nu-şi pot abţine,

pofta de carne, setea de sânge,

din dulcele tău ce începe a curge,

păcatul e-n fapt, durerea cedează,

semnele tale pe spate-mi crestează,

carnea ce frige, încinsă-n sudoare,

aprinsă cu flăcări de buzele tale.

şi nu-mi pot deschide ochii o clipă,

când pleoapele mele sunt o ispită,

când dorințele tale muşcă din mine,

fiori ce îmi scutură întreaga simţire,

mă leagă de patul ce-mi pare prea mare,

mă leagă de tine ce-mi stai sus drept soare,

dintre cearşafuri ca două petale,

e vis ori aieve…în brațele tale…

 

Un aer rece îmi scutură genele de plumb și sufletul din amorțire. E trist, e efemer, e o simplă visare. Și m-ai încurajat mereu, crezând în mine. Visez și azi în culori și mă-ntreb, atunci de unde vine tot golul acesta imens ce-mi umple stomacul?!

Din poezie, melancolie și din tristețe… Probabil acesta e răspunsul cel mai apropiat de adevăr.

Cândva, nu demult, am vrut să renunț la a te mai scrie în versuri. Și mi-au căzut pe umeri reproşuri, cum că ai fi, cum că n-ai fi, dar poate că răspunsul era evident în ochii mei. Lacrimi.

În mine nu ești decât un strigăt al durerii interioare, un urlet sfâşietor ce-mi sfârtecă liniştea pe care nu o regăsesc decât în cuvintele prin care îți spun cât te iubesc.

Când mă făceai fericit, nu simțeam nevoia să te scriu din egoism, să nu risipesc o secundă din bucuria de a te iubi în fiecare zi… Iar azi, nimic nu s-a schimbat.

Crăciun Fericit…

 

Te scriu fără nume…

„Azi nu, nu mai vreau să minţi…”

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”  

 

     

Şi tu nu mai eşti…

Din toate cele câte mă înspăimântă, cel mai mult îmi este teamă de Vocea Ta… Şi nu mi-e teamă pentru că ai avea o voce grotescă ci pentru simplul fapt că nu mă pot împotrivi în faţa ei. Îmi sfarmi orice urmă de mândrie, orice fărâmă de orgoliu, mă calci în picioare şi apoi treci mai departe. Mă laşi singur în viaţa asta, condamnat la tăcere…condamnat la uitare.
Cândva, cu aceeaşi voce, îmi gâdilai auzul cu tot felul de cântece zumzăite parcă într-un murmur albastru. Albastru, pentru că pe atunci încă te visam în culori, şi culorile erau vii, chiar de era Toamnă…
Prima frunză galbenă se desprinse, şi îşi porni domol zborul, purtată de vânt, să îmbrăţişeze pământul. Un aer rece, o grimasă, o ţigară fumegând şi toată iarba gălbejită de sub copacul meu, îmi trezeau un aer trist de melancolie în gânduri. Aş vrea să ştiu să te cânt cum n-am făcut-o până acum dar poezia mea e tristă, din peisaj lipsesc doar stropii mici de ploaie care să-mi picure hârtia. Privesc pe foaia albă în care am însemnat cu sânge albastru un ultim „Te Iubesc”  în versuri… Tu nu mai eşti şi acesta nu e un cântec de adio dar Chitara îmi cântă un sonet fals, cu acele cuvinte calde dar grele, în care mult aş vrea să te auzi; te regăsesc pentru o clipă doar ca să te pierd din nou…
O noapte albă, un vânt turbat, o ploaie rece, un vuiet cald şi un bar în care nu există străini ci doar prieteni ce nu s-au cunoscut încă. Stau singur la masă citind dintr-o bere această iarnă ce mi-a îngropat sufletul în nămeţii ei. Timpul e departe de a înţelege cum, de ce şi unde m-a pierdut. Las geană peste geană şi gândul alb chezăşie destinului ce parcă pentru mine n-ar avea de scris o simplă cale dreaptă.
Mai aprind o ţigară din care sorb cu sete fumul nociv ca o binecuvântare. Aceeaşi cerneală dar alte rânduri, alte cuvinte cad ca nişte bombe pe albul de hârtie sub apăsarea dureroasă a sufletului meu. Aceeaşi chitară, alte acorduri şi-o voce străină ce nu-mi dă nimic. Nu-mi dă nimic din tine…
Mai vreau în liniştea nopţii iubire prin sunete calde să-ţi cer… Efemer… Totul e efemer, un vis ce pare aieve.
Pierdut în adâncul violet al unui fotoliu, retras în cel mai întunecat colţ al camerei mele, aştept bătaia de miezul nopţii a unui orologiu imaginar. Pentru noi timpul a murit demult lăsându-ne doar frenezia unui vis ce nu a fost să fie…
Un ghiocel a fost îndeajuns şi primăvara a încălzit pământul dar nu îndeajuns să-mi scuture mintea obosită de tine. Într-adevăr îmi e mai cald zâmbesc mai mult dar paşii mei întorc acelaşi drum. Privesc în sus spre geamul prin care câteodată priveam în jos, în joacă.
Acum, Răsăritul se vede altfel pentru mine, dar mai e timp să-ţi las o însemnare. În Verde cu pixul cu care îţi scriu, în verde chitara cu care îţi cânt, în verde se îmbracă întreaga suflare odată cu primele raze de soare. Şi glasul meu e crud, dar nu e verde, e pur şi simplu trist.
Azi am fost să te văd şi tu nu ai fost să mă vezi. Tu nu mai eşti…   
Privesc străin cum timpul trece, cu zile mai reci, cu zile mai senine, cu nopţi pline de singurătate şi linişte desăvârşită. Te visez adesea, te visez aşa cum erai tu când ne-am cunoscut, o fire zăpăcită, veselă, un zâmbet larg, de pepene roşu prea copt, şi mult, mult chef de ceartă. Din toate astea, în faţa mea, nu ai păstrat decât nişte reproşuri efemere…
Din toate cele câte mă înspăimântă cel mai mult îmi este teamă de vocea ta…că nu am să o mai aud niciodată.