Revedere…

 

Ploua mai lung, în larg, pe latul lumii,
fără picior să-i calce chipul în oglindă,
De-aceea prinse a se răzvrăti pe unii,
lovind din scurt privirea ei succintă.

Se regăseau străini în cercul strâmt al unei mese rătăcite,
învolburați în alb și negru absolut,
Pe o romanță veche și stihuri amorțite,
se scuturau de prafuri iubiri ce n-au trecut.

Ploua cu amăgiri pe pleoapele plăpânde,
îmbrățișarea pare a fi un pol de foc,
Căderile stângace, mângâieri flămânde,
le freamătă în carne dorința unui șoc.

În pași de bal nostalgic se lasă dusă-n danțuri,
ca într-o epopee în slova unui grec,
Ea, singura femeie, a cărei multe lanțuri,
îi încolăcește pieptul în arc de semicerc.

El sfarmă înlănțuirea lăsând-o să aștepte,
servind-o cu un zâmbet nativ dar indiscret,
Și-aprinde o țigară, doi pași mai spre perete,
își reluă paharul cu ticuri de poet.

Sorbind adânc din fumul ce-i învăluie ținuta,
se vrea a fi mai rece ca gheața din pahar,
Dar trupul ei fierbinte îi spulberă minuta
și totul se topește într-un sărut fugar.

Ploua melancolie pe cerul fără nouri,
când stelele și luna se retrăgeau timid,
Ca într-un teatru antic, o piesă fără roluri,
își deapănă povestea ajunsă la sfârșit…

El îi zâmbește tragic, Ea-i prinde îmbrățișarea,
sorbindu-și din priviri al pasiunii fruct,
Solemnitatea stării ce luminează zarea,
înmărmurește clipa ce-n doi din nou i-a rupt…

6a00e39338c4dd88340176176f328e970c-pi-1r6ilou

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9
Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

walls

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

GEDSC DIGITAL CAMERA

Livada…cu Meri (partea a treia )

… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…

Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…

Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.

… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…

…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai  lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.

Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi,  pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind  s-ascult.

De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.

–   Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?

Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg,  de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…  

–   Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?

Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…

–   Neaţa, Meri, bine te-am găsit!

 

SFÂRŞIT

Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”

Matematică imposibilă (partea II)

„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.

E timpul să îmi „sting”  visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…

Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.

Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el  … ( I.L. Caragiale)

” …And nothing else maters…”

      Încă nu au trecut destule ceasuri pentru mine, iar cafeaua încă aburindă stă cuminte în ceaşcă pe farfurioara ei. Din fotoliul meu, cu o mână sub bărbie îmi sprijin gândurile fixând cu o privire rece colţul pe care şezi tu. Îmi eşti acolo, calmă şi tăcută, în straiul sângeriu legată-n aţe vechi. Nu te-am adus să te citesc ca pe o carte…pentru că ţi-am aflat din timp secretele. Poate că e doar orgoliul de a nu-ţi da satisfacţie, de a-ţi arăta că sunt mai bun şi mai puternic decât mă crezi. Nu voi ceda curiozităţii de a-ţi răscoli fiecare buche rotunjită şi de a-ţi râvni punctul final.
De-atâţia ani ne întâlnim în tăcere, pe vremi senine sau înecaţi de ploi, în intimitatea micuţului meu salon, la căldura focului zglobiu, învăluiţi în arome de tutun şi cafea. Suntem ca doi vechi amanţi ce-şi trăiesc pasiunea ca un cuplu cotidian.
M-ai fermecat din tinereţe cu felul tău diferit de a fi, miile de culori pe care le-ai îmbrăcat, felul in care mi-ai încălzit sufletul în clipele în care singurătatea mă copleşea, glasul şi vorbele cu care-mi mângâiai inima rănită şi toată dragostea pe care mi-ai purtat-o şi pe care timpul n-a reuşit să o ucidă.
M-ai rupt total de toţi din jur, şi-n timp am învăţat să te iubesc şi să te doresc numai pe tine. Te-am închis în mintea mea, purtându-te pretutindeni. Am adunat atâtea amintiri frumoase sub părul meu încărunţit, atâtea vorbe calde au ropotit prin barba sură, iar mâna mea sub a ta îndrumare, ţi-a aşezat copiii în rândurile cele dintâi… Tu mi-ai definit fericirea.
Dar anii au trecut, şi simt cum focul vânăt din mine mă mistuie.E timpul să las praful să se aşeze peste tocul şi călimara din colţ, să trag cortina pentru ultima dată. Teatrul s-a închis.Trag adânc din pipă şi închid ochii. Pe gene mi se scutură o lacrimă, un fior rece pe obraz, un gust amărui pe buze.Cafeaua s-a răcit de tot. Zâmbesc. Tăcerea spune destule cuvinte pentru amândoi.Te iau în braţe, te strâng şi te sărut, apoi cu paşi apăsaţi te conduc pe ultimul nostru drum.E târziu acum…
“ And nothing else matters!”