Baladă plină de Deșert(ăciune)…

 

Se scutură de lacrimi vara și agonizând canicular,
Pierzi trenuri ce îți uită gara curgând mereu spre alt hotar,
Cu o liniște ruptă-n Tăcere, c-uni vuiet șters, aproape surd,
Nu mai ai glas ca să îți zbiere, durerea unui suflet crud.

Fără culoare, totu-i pal, prea multe semne de întrebare,
Stau agățate într-un șal ce s-a desprins, în vânt, spre zare.
Nu vezi un val să spele malul, nisipul arde orice gând,
Un film în care doar Finalul, stă episodic, fals, la rând.

Un univers fără cuvinte, se împrăștie în fapt de seară,
Când nimeni n-are să te alinte, cauți o stea cu chip de ceară,
Îi dai un nume, o poveste, și o aștepți neîncetat,
Te cerți cu ariile celeste când ea vrea fată, tu băiat.

Îndrăgostit în spuma vieții, trăiești baloane de săpun,
Și toată roua dimineții, o întâmpini veșnic pe alt drum,
Mereu spre Răsărit, în față, îți porți arama peste chip,
Dar peste tot te-afunzi în ceață și te lovești de același zid.

Cunoști că Vina e la tine, când albul nu e alb deloc,
Când din deșert speranța vine, tot în deșert se pierde-n joc.
Clepsidra ce-a înghițit nisipul pe firul scurt în întâmplări,
S-a spart pe undeva, iar Timpul a evadat fără urmări.

Acum doar taci cu înserarea, sporadic mai privești spre cer,
Îngropi în toată înseninarea, un alt oftat trist, efemer,
C-un băț uscat te joci în praf, semnând o umbră fără nume,
Și în suflet parcă un taraf, doinește cântece de lume.

Ți-aprinzi c-un zâmbet fals, țigara, clipești de două ori la rând,
Și gândul că se duce vara, cu toate lacrimile în vânt,
Îți limpezește clar privirea, îți scutură suflul inert,
Păstrezi în suflet amintirea… dar lași iubirea-i în deșert.

 

 

 

Anunțuri

Dragoste Neagră

Am adunat în Suflet otrava Dragostei plină de ură,
Frânturi și cioburi din Durerea Albă, ce mi-ai fost,
În toate clipele, când mă țineai străin, dar strâns de mână,
Îmi tulburai neliniștea cu zile lungi de vară și de Post.

Zâmbind, mi-ai picurat în inimă Venin ars de Tăcere,
Și am cedat privirii aspre, de un verde mult prea crud,
În ochii tăi mă regăseam un sclav, flămând de mângâiere,
Ce își primea pedeapsa în agonia unui murmur surd.

Sub tremur, îți doream atingerea, cu friguri abisale,
Din tălpi până înspre tâmple, simțeam dureri divine,
Văpăi mă răscoleau stârnindu-mi inima și poftele carnale,
Dezlănțuindu-mi Foamea ce în clocot, fierbe orice iubire..

M-acoperi cu lumină în cel mai negru punct din suflet,
Atingi fără de teamă un Loc ce îmi părea de nepătruns,
Suflarea ta ca un reverb amplifică tăcerea unui Tunet,
Un sunet fără de Ecou pe care îl credeam ascuns.

Sub sărutarea ta, am condamnat la Noapte răsăritul,
De câte ori, sorbind cu lăcomie nectarul dulce de pe sâni,
Ți-am frământat în palme cuprinsul, nesfârșitul,
Dar Soarele răsare oricât încerci și ți-ai dori s-amâni.

Din toate am adunat amarul unor Lacrimi și nu-mi dau împăcare,
Poveștile de dragoste ce nasc melancolii în mare grabă,
Mi te-au răpit cu prima Rază când Întunericul prinde răcoare,
Pe cer nu mai sunt stele, dar Dragostea mi-e Neagră.

 

Străină, Șoaptelor din Plic…

 

N-a mai sunat demult Poștașul iar așteptarea s-a învechit,
Luminile prin tot orașul, se sting. Pesemne, ai adormit.
Pereții albi animă umbre, Iar Umbrele te animă trist,
Singurătatea mi te ascunde, pe valsul unui dor cubist.

Un fir de lacrimi din nimic îți curăță întreaga soartă,
Ți-e fruntea plină de nisip, clepsidra vieții zace spartă,
Te rupe Timpul făr de milă din visul nopților târzii,
Și te adun filă cu filă să îmi trezești melancolii.

Vântul vuiește fără teamă, gonind tăcerile din rând,
Îmi suflă notele din gamă și versul ce-l aveam în gând,
Îmi fură cerul fără stele, când intim, lunii povesteam,
Cum orizontul vieții mele, se răsfiră într-un ochi de geam.

Atât de mic ți-e universul, cât să-l cuprinzi într-un clondir,
Eu mângâi peste strune versul, Tu-mi vii în suflet musafir.
Mi te ascunzi printre cuvinte, fumându-mi șoaptele din plic,
Străin de toate cele sfinte, din rugăciuni mi te ridic.

Mi-ai stins din suflet lumânarea, dar focul arde făr de jar,
Pe tâmple îmi stă doar supărarea acelui dor parșiv, vulgar.
Cerneluri arse în non-culoare cern pe întunericul senin,
Doi ochi ca zațul. Șoaptei tale, primit am fost, mereu, străin.

Închei sertarul multor vise, ferit de ochii ce-ți sclipesc,
Dau punct poveștilor nescrise în lipsa unui ”te iubesc…!”
Las ca pe-un hol, pustiu de gânduri, amarul unui haos șic,
Să îmi zâmbești Tu, dintre rânduri, Străină, Șoaptelor din Plic.