Rânduri în Gânduri

 

 

Resemnare

Mi-e teamă să te-așez în rânduri din amintiri cu „a fost odată…”,
Când veșnică îmi ești în gânduri atât de vie pastelată,
Cu ochii mici vibrându-mi zarea din care ploaia cade calmă,
Pe Acel deșert ce înalță marea sărutului ce îl strâng în palmă.

Te scriu doar ca să frâng tăcerea cuvintelor ce-mi trec prin viață,
Cu mult mai crâncenă-i căderea când știu c-atârn de-un fir de ață,
Când Timpu-mi toarce fără milă secunde-n urme de nisip,
Clepsidra-i fiind o altă grilă în jocul sorții fără chip.

Atât de alb ni-e Orizontul și câtă liniște înconjoară,
C-un singur punct pierdurăm totul, cernelurile ne înfierară.
Penița zgârie în surdină pe foi ce n-au avut o Carte,
Un zâmbet care mai suspină lângă tine, mai departe…

 

Ecoul Iubirii

Te lași purtat pe valuri calm vibrând în decădere,
Ascunzi misterul unei clipe lipsite de tăcere,
O umbră fără formă, chip sau orice arătare…
Ești un alt sunet fără muzică rătăcit în zare.
Te risipești din suflete însetate viu să spere
Ești un Cuvânt ce aduce dor, durere, mângâiere,
Purtat în vânturi peste zări mereu cu înfrigurare
În viața altui muritor ce-așteaptă o Chemare.

 

Adormire fără semne

Două stele sub un singur nume au apus.
În căderea nopții
poarta vie a luminii lor se va redeschide

curând
într-un nou univers
și abia atunci
voi putea citi pe chipul tău
simbolul fericirii.
Ai să-mi Zâmbești
de pe tărâmul viselor
când conturul umed a două buze
va țese între noi o punte
în șoapte de neînțeles.
Așteaptă-mă draga mea
curând te voi însoți!

Cu drag, Mishuk

 

Ceasornicarul…

 

Ceasornicarul…

Bătrâne Timp, îndură-te, te rog, și iartă a mea înstrăinare,
m-am rupt în trei bucăți să pot să încerc din doi să mă adun,
Gândul pe tâmple mi-a încărunțit de-atâta foc și înfrigurare,
încât în ochii mei s-a adâncit Tăcerea orbilor. Ceață și fum.

Mi-e mâna grea pe Tocul Inimii zdrobind cu patos pe hârtie,
cuvintele ce n-au știut să cânte în suflet, amor în vremea lor,
M-ai blestemat să am etern în vers doar vise și melancolie,
iubirii mele azi să-i fiu doar un oftat, un alt ecou rătăcitor.

Mi-e dragă în fiecare zi, dar mai ales târziu, în fiecare noapte,
când zările sunt pline de aștri tot la fel de singuri și îndepărtați,
Mă întreabă inima dacă să cheme vântul, pentru alte mii de șoapte,
din care ea să-și țeasă visele în care Noi nu suntem supărați.

Mi-e dor de ochii ei micuți ce parcă în fieșce clipire dau blândețe,
de palma ei subțire ce prin șuvițele lânoase în joacă se-ncurca,
De sânul ca o cupă de nectar din care sorb în veșnicie tinerețe,
Și buzele subțiri ce m-aruncau în focuri când mă săruta.

Visez Bătrâne Timp, un dor amar de care știi că am nevoie,
să pot să-ți număr clipele ce picură sinistru într-un ceas fecund,
Din neființa unui vis veni-va singură într-o zi cu drag, în bunăvoie,
și-atunci voi rupe lanțurile versului, voi fi un Om, nu doar un rând.

Cu drag, Mishuk

 

Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

 

Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

Te-aș mângâia în două versuri, fără început, fără sfârșit,
Suntem străini în Universuri ce într-un neant s-au întâlnit,
Pe foaia albă ce ne îmbracă iubirile dintr-un cuvânt,
S-au prins Destinele să toarcă pe firul vieții dor în vânt.

Ești toată goală, într-o tăcere, prin întunericul târziu,
Îmi umbli nudă, în decădere, zâmbind prin versul meu pustiu,
Ca o Amantă fără nume mă culci în zori, de dimineață,
Zdrobind iubirile postume m-aduci în colțul tău de viață.

Nu-ți știu cerneala, viu a te scrie, penița mea zgârie trist,
Când Ochii Tăi sunt poezie cum simt ei oare că exist?
Te-aș mângâia în multe rânduri, dar simt c-ai să mă cerți din nou,
Mai bine o fantasmă-n gânduri și-n miezul nopții un ecou.

Cu drag, Mishuk

 

Povestea unei iubiri…

 

Povestea unei iubiri…

 

E încă devreme, dar liniștea Ei s-a topit în neant. Noaptea își ascute printre jaluzele, cuțite de lumină ce aleargă nevrotic pe albul palid din pereți. Mintea se joacă cu gândurile, amestecându-le și răsucindu-le într-un vals nebun și nefiresc. Ai vrea să-l dai uitării, dar prezența lui o resimți în fiecare răsuflare mai adâncă. S-a așezat pe gândurile tale precum un offf, greu ca o stâncă, de care nu poți să te cureți. Un duș mai rece și o cafea încă fierbinte mai temperează neliniștea sufletească ce ți-a răpit somnul atâtea nopți la rând, de când v-ați despărțit. Ce o mai face El? Deschizi facebook-ul și îl cauți, dar ultima lui postare e din preajma zilei în care v-ați despărțit, în rest nimic și nimicuri. Te uiți apoi prin poze și nu poți să nu observi că nu mai sunt decât Tăceri… Nici Tu, nici El. Te gândești că Timpul va duce la vindecarea tuturor rănilor și că mergi înainte, dar niciodată nu știi ce Gânduri sunt însemnate în cartea destinului… iar poveștile, întotdeauna trebuie să aibă un final.

Vântul suflă tot mai rece, iar iarna a adus într-un sfârșit și gerul de poveste în preajma ei. Cu noaptea în cap și pasul grăbit, își așază gândurile, în drum spre stația de autobuz. Fără doar și poate va întârzia și azi câteva minute. Dar hei, c’est la vie, drumul e lung, mergem înainte! Și într-adevăr, drumul e lung, dar în fiecare dimineață îi oferă acel răgaz în care se poate gândi liniștit la Ea. Și Ea e pretutindeni în viața lui chiar dacă Timpul nu le-a fost cel mai bun prieten.
Crăciunul a trecut fără zbucium, doar o altă noapte albă, în care a numărat punctele negre din varul de pe pereți. E dimineață, dar zorii parcă întârzie să apară. Pe telefon încă păstrează numărul ei, și, deși și-ar dori, nu îndrăznește să o sune… Poate am să-i trimit un mesaj… mai târziu. Până una-alta, se gândi că nu ar fi rău să înceapă să scrie acel text. Trebuie să fie un text simplu, să nu pară disperat, dar totodată să exprime dorul și dorința așa cum le trăiește El, ceas de ceas, zi de zi… ”Te iubesc!” – și send. Ohh, Doamne! Ohh, nu!
Fiorii, ca niște purici obraznici, îi pișcară fiecare milimetru din șira spinării. Sări din pat și începu să se agite, înjurând și blestemând prostia și gestul necugetat. Spera că poate, cumva, nu va vedea acel mesaj sau îl va ignora. Spera că poate numărul lui e blocat în telefonul și acel mesaj se va pierde prin ițele rețelei de telefonie. Se simțea deodată mult prea mic, și teama că o va supăra din nou după atâtea luni de tăcere îl făcea să dispere. Ultima lor discuție se terminase prost și ecoul acelui „să nu mă mai suni niciodată” țipa în timpanele lui, mai acut și mai fierbinte ca niciodată. Se așeză cu fața în palme pe marginea patului… Ce mă fac…? Îmi pare rău, iubire… îmi pare, sincer, rău…

Cu ochelarii împiedicați spre vârful nasului, ghemuită pe un scaun pe balcon își mai aprinse o țigară. Fuma din ce în ce mai mult, dar viața e cum e și viciul acesta îi părea singurul refugiu. Se ascundea de singurătate în valuri albe de fum ce dănțuiau în preajma ei ca niște veritabile cadâne. Privea în gol spre nicăieri, numărând stelele ce se stingeau pe rând în pragul zorilor când sunetul unui mesaj o dezmorți din visare. Ridică telefonul, se uită la număr și… o emoție amestecată cu teamă îi frânse carnea într-un tremur intens. Numărul lui… e mesaj… Ohh, Doamne!!!
Citea cele două cuvinte cu o sete ce nu-i putea stăpâni lacrimile din ochi. Mi-e dor de tine, prostule! Ce dor mi-e de tine!!!  I-ar fi dat și un pumn în clipa aceea, apoi l-ar fi sărutat cu toată setea pământului. Îi venea să râdă și să plângă în același timp. Ridică privirea: deasupra ei, pe perete, era încercuit cu roșu pe calendar, Crăciunul… Zâmbind, se simțea din nou copil când moșul cel bun în câte un an mai lăsa pe lângă brad un cadou pe gustul ei. Zâmbea cum nu mai zâmbise de luni bune și în adâncul sufletului simțea căldura sărbătorilor. Cineva într-un capăt de lume, nu foarte îndepărtat, o iubește. El o iubește. Telefonul vibră în mână, urmând un al doilea mesaj. „Crăciun fericit, iartă-mă pentru mesajul anterior, te rog!” Nu pot să cred! Uite așa o dă El, cu bâta-n baltă, de fiecare dată. Ce prostuț e… și ce copil… Offf!
Ușor încruntată se gândea cum să-i răspundă. Nu voia să-și trădeze deloc emoția, dar nici nu voia să-l sperie, să-l facă cumva să dea înapoi. Trebuie ceva simplu, în cuvinte puține.
„Și eu, dragule!” – închise ochii și dădu send. Se ridică să-și caute căștile pentru că-i cunoștea obiceiurile, nerăbdarea, și știa că în foarte scurt timp o va suna. Când sună El, trebuie să se înarmeze cu răbdare și să se facă comodă… cât mai comodă, pentru că omul ține la vorbă. Lungă!!!

Tot mai agitat, se învârtea prin cameră ca un leu în cușcă. Mesajul ei îi ridică temperatura, iar tensiunea îi provoca dureri de cap. Ce să facă, ce să zică? Din mesajul ei nu înțelegea nimic. Se aștepta oare să continue, dorea să fie sunată sau a fost doar un răspuns sec? Simțea cum tâmplele-i cedează sub presiune și o stare de amețeală și de greață îl încearcă cu friguri.
Mi-e dor de tine, fată dragă, dar ce să fac?! Dă-mi un semn… Nu vreau să te supăr, nu vreau să ne certăm, nu vreau să mai fim răi niciodată, unul cu celălalt! Te iubesc!!!
Vorbea singur în dormitor, înflăcărat de pasiune. Pe telefon apăru semnalul unei noi notificări pe facebook. E de la Ea. Un Like. Chiar nu conta la ce!

Telefonul suna în mâna ei, iar ea tremura toată. Telefonul suna, dar ei îi era teamă de vocea lui, de ce are să spună ea după atâta timp, de ce are să spună El după atâta timp, dar mai teamă îi era ca El să nu închidă înainte ca ea să apuce să-i răspundă.
Trase butonul într-un final, dar nu îndrăznea să spună nimic. Nici El nu spunea nimic. Oare mai este acolo?
      –     Hei, bună!
      –     Bună, dragule… Ce faci?
      –     Bine… Uite, îmi cer scuze pentru mesajul…
      –     Taci! Nu fi prost… se surprinse tăindu-i vorba înainte să o termine. Scuză-mă, ce ziceai?
      –     Aaa, nimic. Nimic… Voiam să-ți urez Crăciun fericit, numai…
      –     Numai atât? Simțea cum se enervează.

Pentru o clipă se gândi că totul a fost doar fructul imaginației ei. Dacă el de fapt a greșit mesajul, dacă nu era pentru ea? Poate că are pe cineva și…  dar atunci de ce mai are numărul ei în telefon?
      –     Hei, nu voiam să te supăr… Adică nu te supăra, te rog. Voiam doar să-ți scriu ceva drăguț, dar mi-a ieșit așa. Îmi pare rău.
Ți-a ieșit așa, ai? Ehhh, las că vezi tu!
      –     Știu, și mie…
      –    Și ție îți pare rău? Pentru mesaj? Bi, eu… eu te iubesc! Știi că te iubesc. Și… Și mi-e foarte dor de tine!!!
Vocea lui tremura și din toată bâjbâiala de cuvinte, cumva îl simțea că e la limita plânsului. Ca niciodată îl credea, și asta o făcea să se simtă oarecum vulnerabilă în fața lui. Ar fi vrut să aibă și ea puterea să-i spună că simte la fel, dar simțea că trebuie să mai rabde pentru că nu e momentul…

Au vorbit ore în șir la telefon despre una, despre alta, despre ei. Îl simțea mai cald și oarecum diferit. Să fie doar vina faptului că i-a fost dor, că i-a lipsit? Se poate schimba oare un om în numele dragostei doar pentru a fi împreună cu persoana pe care o iubește? Zi după zi, în mintea ei încolțea un gând. El era în continuare singur, ea era în vacanță, iar anul se apropia cu repeziciune de sfârșit. Ce-ar fi dacă… numai de s-ar gândi să mă întrebe!

30 Decembrie, seara târziu.
      –     Bună Bi, ce faci?
      –     Bine, prin casă. M-am pus în pat și mai acuș mă pun la somn. Tu?
      –     Uite, în stație. Îngheț scrumul de la țigară! Nu râde, că sunt la a treia de când îngheț aici! În primul rând, vreau să îmi cer scuze că te sun așa târziu. Știu că nu îți place… Am avut tură de seară și…
      –    Bine, bine, spune ce ai de zis și nu o mai lungi. Se surprinse din nou cum îi tăie vorba luată de nerăbdare. Poate în al doisprezecelea ceas se va gândi și el să pună întrebarea aia nenorocită!

       –  Bi, uite ce voiam să te întreb. Știu că e târziu, dar mă gândeam… și se duse iar prin porumb cu vorba. Simțea cum o frig palmele, tălpile și îi ard neuronii. Din toți bărbații de pe planetă s-a îndrăgostit de cel mai timid, rușinos și lipsit de îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume.
       –  Hai, spune, că vreau să mă culc. Ce e?
       –  Bi, n-ai putea, n-ai vrea…  n-ai vrea să vii mâine la mine?
Tăcere.

       –  Știu că e târziu, dar m-am uitat pe net și am văzut că ai tren la 9. Nu trebuie să-ți iei nimic, am toate lucrurile tale, curate, păstrate în ordine. Vii cu un rucsac mic. Te aștept la gară. Eu încep la 3.30, te iau de la gară, te las acasă și mă duc la muncă. Scap la 12.00. Și… Ce zici?
       –  Nu știu, e târziu… mi-ai spus târziu. Dacă-mi ziceai din timp….
       –  Bi, te rog. Ar fi frumos! Ar fi prima oară când noi am petrece… o sărbătoare împreună!
Idiotule! Ți-au trebuit cinci zile să te gândești!!! Noroc că m-am gândit eu din timp. Offf, Doamne! Bărbații… cine să-i mai înțeleagă! Și mai se laudă și că e săgetător!!!
       –  Bine!
       –  Bine, ce?
       –  Ești prost!!!
       –  Bine, știu că sunt prost! Mi-o spui mereu… și n-am uitat, dar ”Bine”, înseamnă că vii?
–  Tu ce crezi că înseamnă? Tolomacule!
       –  Ohh, Doamne! Bine, bine, închid acum, să te las să te odihnești și să te pregătești! Te iubesc, ursulico! Somn ușor!!!
       –  Și eu, somn ușor.
De fapt închizi de teamă să nu mă răzgândesc, nesuferitule! Și de unde asta cu ”ursulica”? Ori mă face… aaaa, vede el!!!

Ca de obicei, El întârzie. Ieși în fața gării, într-o margine retrasă, și își aprinse o țigară. Se simțea extrem de calmă și de liniștită deși inima ei era cât un purice, și acela strâns într-o menghină, sub presiune. Dacă s-a înșelat, dacă s-a amăgit, dacă se va răzbuna… însă nu apucă să-și ducă gândurile până la capăt deoarece îl văzu cum vine alergând printre mașini. Cu părul înfoiat, dar încă ud, părea un urs cu coamă de leu. Vrea să mă impresioneze!!! Hi, hi! Și parcă a mai slăbit un pic, dar tot urs!
Agitația lui de la fiecare întâlnire o amuza, iar emoția lui incipientă totodată o liniștea. Timiditatea lui era un semn de bun augur.

      – Iartă-mă că am întârziat! Știi, n-am dormit azi noapte de emoție, de nerăbdare! Și azi dimineață după ce-am vorbit, după ce mi-ai spus că ești în tren, naibii, am adormit! Iartă-mă, Bi! Știu, sunt!
”Bla, bla, bla… În loc să mă sărute, îmi toarnă gogoși! Valuri de gogoși!!! E culmea, omul acesta!!!”
      – Sărută-mă, și cheamă un taxi! Despre vreme vorbim mâine! Sunt obosită!

Fericirea se citea în ochii lui. Șoferul uber-ului schița și el un zâmbet ciudat. Ea însăși îl privea uimită. Erau câteva lucruri schimbate la el, lucruri care se vedeau și se puteau citi dintr-o privire. Era la fel de glumeț, un pic vulgar, dar simpatic. Drumul i se părea lung și nu mai avea răbdare. El îi săruta continuu mâna, iar ea simțea curenți electrici cum îi tulburau simțirea. Voia să se lase ”prinsă” în brațele lui și să se simtă din nou iubită ca-n vremurile bune. Era acolo lângă El și se simțea fericită.

Hainele erau împrăștiate prin cameră și niciunul dintre ei nu se gândea să se ridice și să le adune. Ea își lipise obrazul de pieptul lui fierbinte, tremurând sub plapumă. Era transpirată. Deși o durea îngrozitor nasul, îi venea să râdă. Numai de n-ar rămâne semn… Blegul, uneori e așa copil, dar chiar și așa mi-e drag… Și ce speriat e?!
El, clar, era încă speriat, dar se mai liniștise. Acum doar o mângâia încet, și încerca să îi îmblânzească durerea cu o voce moale și blândă, cum rareori îl auzise. Oare ursul meu, chiar nu mai e fiară? Cu degetul arătător îi atinse buzele umede, iar el îl sărută.

Dragule, hai să fumăm, e târziu… pentru tine.

Pe perete, la o palmă deasupra patului, stătea parcă desenată, o mică gaură înfundată în perete…

Cu drag, Mishuk

 

Cea mai frumoasă…

 

Cea mai frumoasă…

 

Te învârt prin gândurile mele cu același vis, plin de culori.
Cea mai frumoasă dintre stele, ce vii din ceruri, dintre nori,
În căutare de lumină te-ai poposit în suflul meu,
Sub strălucirea ta divină îmi pierd puterile de Zmeu.

Mă simt străin de cunoștințe, căci tot ce știu mă face mic,
Sunt chinul unei neputințe din care încerc să mă ridic,
Să-ți fiu dorință între zile și mângâiere între nopți,
Cea mai frumoasă amintire ca zâmbetul pe care-l porți.

Din toate chipurile vremii de mi te-ai cere să te adun,
Ți-aș recunoaște pretutindeni ochii micuți, ca de alun,
Ce cad senin în adormire, precum o apă de izvor,
Deloc prea rece în simțire. Cea mai frumoasă, în zi de dor…

Te caut printre zări pierdute, peste răbdări îndrăgostit,
Și în toate cele neștiute pumnalul unui Timp vrăjit,
Îmi picură dulce otravă, veninul Buzelor de Apă…
Cea mai frumoasă alinare pentru un Foc fără de lampă.

Se scurg secundele-n Clepsidră și ceasul te-a chemat să pleci,
Astâmpără-mi setea avidă, pierde Tăceri pe unde treci,
Cea mai frumoasă îndurerare, Expresul inimii e-n poartă,
Cea mai iubită Călătoare, îndrăgostitul tău te-așteaptă…

Cu drag, Mishuk

 

Tu, mie…


Tu, mie…

Dezbracă-mă din tine fără de cuvinte
și lasă-mă în Tăcerea unui vis absurd,
Când Fericirea nudă leapădă veșminte
în Universul nostru inefabil, crud.

Atinge-mă în simțire cu Litere de-o șchioapă,
pe care neființa unui vechi condei,
Le adâncește-n suflet, în sânge le îngroapă,
dând chipului un nume în drame de idei.

Alungă-mi tot pluralul din spasmele iubirii
și pierde peste zare oftatul din trecut,
Când peste Orizont, nemărginirea firii,
aduce din apusuri un proaspăt Început.

Lasă-mi doar cerneluri să îți pictez povestea,
să mi te așez în rânduri ca și cum ai fi
O stea între mii de stele, dar dintre toate acestea,
singura pe care mai știu s-o pot iubi.

Ascunde-mă în Suflet printre sentimente
și închide-mă-n cămară fără chei la uși,
Se prăbușește dorul în lacrimi violente,
jucăm o tragedie în casa de păpuși.

Citește-mă-n privire, deschis, ca pe o carte,
din praful amintirilor într-un alt decor,
Să ne trăim ca mirii cea din urmă noapte,
pe hărțile destinului pregătiți de zbor.

Așază-mi-te-n gânduri în cuib de rândunică,
să nu-ți mai caut ochii pe chip de om străin,
Și lasă-mi-te-n brațe cu Inima ta mică,
să oblojesc Tăcerile pline de venin.

Deschide-mă în tine, să-ți fiu Acea chemare,
cu zorii ce revarsă prima lumină-n zi,
Să-ți reînflorească zâmbetul pe chipul fără soare,
când stelele și luna la somn se vor porni.

Șoptește-mi Noapte Bună, cu gândul, printre gene,
să te ajung în visele prin care-mi rătăcești,
Timpul încă desparte în dor iubiri eterne,
n-a pus punct la finalul acestei noi povești.

Cu drag, Mishuk

Te Chem…

 

Te Chem…

Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată,
Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată,
Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire,
De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…

Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte,
Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte,
Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare,
De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?

De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge,
Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge,
La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere,
Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.

Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare,
Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare,
Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin,
Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.

Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală,
Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară,
Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață,
Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.

Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi,
De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii,
M-așez prin gândurile tale pline te temeri efemere,
Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.

Cu drag, Mishuk