pe curând… (Nu-mi spune)

 

pe curând… (Nu-mi spune)

Și ți-ai întors, tăcut, privirea să nu-ți văd chipul plâns,
pe-o masă, în plic, îți las iubirea și vise ce s-au strâns.
Un ceas mai stau în viața ta, curând va fi târziu,
dar mai e timp de o cafea, și-apoi, pe drum, pustiu.

Nu mă asculți? nu spui nimic? verși lacrimi în tăcere?
obrazul meu e ars de frig, al tău vrea mângâiere.
În ochii noștri, un licăr pal cutremură o noapte,
câte iertări curg în zadar când Timpul ne desparte.

Întind spre tine brațe reci, ce rece ți-e făptura,
și gemi adânc, te strângi, încerci, înlănțuindu-mi mâna,
îmi pui sărutul nefiresc în palmă cu regrete,
n-am cum să-ți spun cât te iubesc, ce groază mi-e, ce sete!

Citesc pe chipul tău dureri ce nu au glas să zbiere,
împăturești în mângâieri speranțe efemere.
Ultimul fir din ceas de dus, se scurge în clepsidră
pașii mi-s grei și m-au răpus, iar inima mea strigă.

Nu mi-am dorit să plec așa, c-un dor fără odihnă,
pe-un drum pe care dragostea nu are timp de tihnă.
Promite-mi, dacă poți să-mi ierți secunda de greșeală,
că-n loc să plângi și să mă cerți, mă vei uita… în haină.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Suflet de poveste…

 

Suflet de poveste…

De mic copil mă rătăceam prin lumi cu magi, prinţese,
Cu Făt-Frumos mă întreceam în lupte lungi şi dese.
Călare, sus, pe roibul alb, cu paloş făurit,
Am colindat în lung şi-n lat Pământul pârjolit.

Şi-am doborât armate-ntregi de zmei în lumea largă,
Şi peste tot eram văzut ca un copil de treabă.
Şi chefuiam, pe rând, cu regi şi împăraţi la masă,
Şi dănţuiam, de mă-nţelegi, cu fata cea frumoasă.

Apoi, în zori de zi plecam, să-nfăptui vreo minune,
Cu oameni buni călătoream, nu spre un loc anume…
Şi multe, multe aş fi făcut, şi peste tot în lume,
De mare nu aş fi crescut fără să fiu un nume.

Acum nu mi-a mai rămas decât să te citesc în slovă,
Să-mi amintesc cum eram mic şi cum păzeam ca-n sobă,
Să fie lemn, să pot s-ascult o voce atât de caldă,
Din care Bunul pufăia poveşti de altădată…

Acum le regăsesc aici, ascunse într-o Şosetă,
Mă bucur, nu mai sunt un Pici, pe nas port Bicicletă,
Şi părul mi-a încărunţit, bătrân aş fi de zile,
Să tai din două c-un cuţit un Timp ce nu mai vine.

Cum te-am găsit Poveste dragă, Parol! că nu contează,
Că te citesc îmi e îndeajuns şi inima-mi visează.
Mă bucură orice cuvânt ce-n pagini ţi se ţese,
Şi eu am fost copil cândva, un suflet de poveste.

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

magic open book of fantasy stories

Gânduri aiurea…


Gânduri aiurea

Cu mâna, tâmpla sprijinindu-mi, căzut pe gânduri, neînțeles,
îmi redescopăr printre riduri, cuvinte ce cândva s-au șters.
Și toate cad apăsătoare, pe fruntea mea, de-acum bătrân,
nu sunt frumoase, n-au culoare, sunt vise fără de stăpân.

Privirea-mi tinde să se stingă, ce amintiri tulburătoare,
cad în săgeți ce vor s-atingă cu seva lor otrăvitoare,
acea Durere ce se alină doar veninând în foi veline,
iubirea ce ți-o port din vină, nu te-a gonit nicicând din mine.

Penița-mi joacă pe hârtie, iar pulsul inimii se zbate,
din când în când o aritmie, mă răscolești șoptindu-mi șoapte,
și-apoi mă pierzi prin lumi străine, cu gândurile rătăcite,
dar drumurile întorc la tine, Tăcerea ta stă între cuvinte.

Ești doar un glas ce mut rostește, un murmur de sonete goale,
o umbră care rătăcește, ecou prin vremuri abisale,
iar eu un punct pe o hârtie, imensul alb ne înconjoară,
dragostea noastră, poezie și lacrimi reci pe timp de seară.

Cum iată scriu mii de cuvinte, din toate, câte-s ale tale?
câte îngheață un om fierbinte în rânduri, gândurile goale,
mi te-au cuprins închisă-n sticlă, închisă în liniștea tăcerii,
Fă-mi loc la tine în Oglindă, să nu-ți mai fiu ascuns vederii.


De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Muzei din Tăceri (sonet)

 

Muzei din Tăceri (sonet)

Astăzi trăiesc printre Tăceri un iz de gânduri nefirești,
un vis lipsit de orice puteri prin care treci din când în când,
oglinda falsă a unui ieri pe care l-am pictat în rând,
în care nimeni, nicăieri, nu a zărit cât de frumoasă ești.

Îți păstrez chipul în sertar și amintirile în cuvânt,
melancolii ce în zadar își poartă rodul în povești,
cu sufletul lovit de har, tu tot tomnatică îmi ești,
te dărui vântului hoinar, iar eu mi te iubesc, înfrânt.

Cu aceeași mantie de umbre te pierd sub câte mii de stele,
când întunericul te ascunde mă simt un biet rătăcitor,
clipirea ultimei secunde, un fir de praf uitat pe buze,
ce-n inimă adânc pătrunde, în suflet obidit de rele,
din toate visele fecunde nu m-am ales decât cu dor,
un nor ce știe să inunde ochii tăcuți frumoasei muze…

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…

 

”Un ultim șuierat anunță plecarea iminentă și Roțile pornesc a se urni, zguduind peronul căzut în uitare. Pe la geamuri se mai văd fluturând încă, câteva batiste albe însoțite de voci mai mult sau mai puțin pestrițe ce-și dau salutul de despărțire. Noi, nu…
Ai plecat…
Nu ne-am luat Rămas Bun, nici ca prieteni nici ca iubiți. Te-ai suit în cușetă, te-ai așezat pe canapea culcându-ți pe genunchi o carte și te-ai pierdut printre rânduri. Nu ai privit o clipă spre fereastră pentru că știai că ai să-mi întâlnești privirea ce te-ar fi implorat până-n ultima secundă să rămâi. Nu, Tu ai știut de la început că drumul nostru e frânt și nu e cale de întoarcere. Eu am rămas cu Gara și cu tine-n gând, Tu ce mai ai?
Undeva în colț, o bodegă pestriță, 2 mese pe peron și-un val de colb mă-mbie să mai zăbovesc în acest ultim pas al nebuniei mele, dar de data asta fără tine. Berea e rece, dar cu gust viclean-sălciu. Sau poate e doar gustul amar al sentimentului că te-am pierdut, de data asta pentru totdeauna. Îmi vine să plâng, și chiar simt peste gene umezeala unor lacrimi, ce poate pentru prima oară după mult timp cred că-și au rostul. Cele trei volume, apasă greu pe umărul meu, un umăr de care cândva te-ai agățat… Mi-e atât de greu să accept că de azi înainte nu vei mai fi, parte a vieții mele, umbra melancoliilor nocturne. Și ce-mi sunt nopțile fără de rătăciri sinistre în largul întunericului? Probabil vor trece secole până să aflu…
În urma trenului, nu a rămas decât coloana de fum alburie ce se întinde până dincolo de orizont. Și nici acum nu pot să-ți spun Adio… sau poate că, simplu, Nu Vreau.”

Lorelei închise cartea, nebunul ei dormea demult. S-ar fi oprit mai din vreme, dar cuvintele parcă o alergau înspre finalul pe care-l presimțea, ”…și nici el nu va renunța” . Gândul acesta o înapoie în lumea reală unde Capul lui mare, se odihnea pe genunchii ei micuți. Tremura ca un urs în somn, icnind încet. Mâinile și le încolăcise de după mijlocul ei, murmurând cuvinte de neînțeles. Îl privea simpatic, cu milă și dragoste, zâmbind, dar totuși cu dojană în gând: ”copile, de ce nu pui capul să dormi când trebuie…offf, copil prost!” Ar fi vrut să se ridice, dar nu putea să-i tulbure somnul. Îl trăia ca o durere oftată din suflet…
Închise ochii și se gândi că poate așa, adoarme și ea și se vor întâlni în visul lui, unde se vor juca cuminți pe un câmp de flori. Gândea că visele lui sunt toate frumoase așa cum sunt și zilele alături de el… câteodată, numai. În restul zilelor era monstru. Își încruntă sprâncenele la întâlnirea ultimului gând. ”Și doarme monstrul meu, ca un motan leneș…”

Un val îi mușcă gleznele cu sete înecându-le în spumă. În urma lui veni altul și iarăși altul, la nesfârșit… Nisipul era cald, și marea era caldă, dar ea simțea în sufletul ei adâncul rece al ultimului apus. Plecase înspre cort să-i aducă un pulover, lăsând-o singură în gândurile ei. Își îmbrățișa trupul căutând să-și adune căldura, în încercarea de a amâna inevitabilul moment. Era o zi atât de gri, în care Septembrie îi alungase înspre plajă. Se simțea atât de firesc în briza răcoroasă ce venea din larg încât începuse să creadă că ea însăși e parte din Mare. ”Dar marea știe să se retragă…”
Trecuse timp de când nu mai Visase în Culori și acum chiar și viața i se arăta în tonuri de gri, alb și negru. Țigările erau încă ude, de când un val i s-a cuibărit jucăuș în buzunar.
– Dă-mi o țigară, te rog…
– Da, imediat. Foc, ai?
– Nu, mersi…
Trase adânc primul fum, sub îmbrățișarea brațelor lui ce-i cuprinseseră pieptul. Zâmbea din nou, întrebându-se dacă nu cumva El știe și face toate aceste gesturi exact atunci când… trebuie. Închise ochii ridicându-și fruntea spre stele sprijinindu-și creștetul pe umărul lui.
O stea căzătoare, o dorință, un vis… și El.

Trenul, încet, se puse în mișcare iar El încă mai zăbovea îmbrățișând-o, într-un ultim sărut. E nebun.
– Fugi copile, că pleacă fără tine și mă ceartă maică-ta pe urmă.
– Te iubesc, Lorelei, mă întorc joi. Să vii Acasă.
Zâmbea. Nu-i făcu nici cu mâna, nu-i întoarse nici alte cuvinte. Un zâmbet e tot ce putu să-i lase ca semn de despărțire pentru toată săptămâna ce urma.
I se părea atât de naiv și copilăros, văzându-l cum își trăiește întreaga viață ca pe o poveste, încât îi era nesuferit de simpatic. ”De ce nu și-a luat la revedere? De ce nu i-a răspuns? Poate așa-i va fi mai ușor să se elibereze de prinsoarea pasiunii lui. În fond, ce sentimente avea Ea pentru el?”
L-a primit ca pe o jucărie în viața ei și-n scurt timp au devenit prieteni. Apoi, nu mai știe cum…și nici ce. Și nici să-și mai amintească nu mai vrea…
Tacticos, își aprinse o țigară, fumând spre capătul peronului în speranța că o acțiune învăluită-n fum îi va alunga toate aceste gânduri ce o enervează fără rost. ”Sunt femeie, sunt liberă…” și totuși nu-ndrăznea să dea glas gândului. De ce?
Pașii mici, dar grăbiți, trădau nehotărârea ce îi zbuciumase liniștea. ”ce voi face azi? ce va fi până joi?”
O voce, aparent familiară, îi atrase atenția, întorcându-i privirea spre colțul din stânga al gării.
Se așeză la masă cerând o bere… ar fi vrut și căpșuni, poate și pufuleți… Aici s-au Cunoscut la Începuturi, tot după furtună… El și Ea, două beri, țigări, căpșuni și pufuleți.
Zâmbi… ” Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…”

(și prietenilor mei… Gară pentru Doi)

 

waiting_for_train_by_Cafernon

 

 

Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 5: Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Împreuna am descoperit cât de albastru este cerul și cât de cuminte este vântul…Mai știi cum am adunat împreună stelele nopții în buzunare ca să alungăm întunericul pe care îl purtam  în suflete? Nu ai venit ca să pleci, cum nu am venit să te alung.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Ai crescut repede, intens și ai ajuns sa arzi cu flacără vie, caldă, fiecare secundă din viața mea. Nu știu cine ești cu adevărat dar te cunosc de-o viață. Simt că am puterea să-ți fiu ce ai nevoie atunci când nu mă poți avea. Și n-a fost greu să îmi găsesc drumul.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte care se teme de toți și de toate, de tot ce o cuprinde, de toate ce nu sunt. Tremură frivol sub lumina soarelui, pentru că noaptea e singura vină ce-i poate feri ochii de săgețile ce cad otrăvite de pretutindeni. Și ești tu, cea care-mi ascunde ploile din suflet lăsându-mi ochii limpezi  și curați.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte pe care nu o să o am niciodată, pentru că nu ești și pentru că nu vrei să-mi fii. Ești acea parte copil, ce mă face pe mine să-mi amintesc maturitatea unei vârste pe care nu vreau să o trăiesc și nici să o resimt. Ești acea parte din mine ce mă face responsabil și mă trezește GOL în fața unei realități și al unui destin pe care nu vreau să-l accept. Ești partea târzie a unui cutremur intens. Ultima replică.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Tu ai deschis cu adevărat ochii, și vreau să cred că ai văzut cu adevărat puțin din ceea ce sunt și cine sunt EU. Ești singura parte ce mi-a citit în suflet și a găsit ceva cu adevărat Frumos. Te-ai oprit când mai aveai o pagină doar și legai în sfoară primul capitol. De nu ți-ar fi frică, ar fi păcat iar de nu ar fi păcat… m-ai strânge în brațe. Niciodată nu am crezut că iubirea poate cântări atât de mult între doi oameni… ce se simt jumătăți.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și ar fi timpul să te descopăr, mai repede, mai curând. Trebuie să învăț să citesc din tine acele litere scrise de-o șchioapă în caractere ce nu le cunosc. Trebuie să-ți învăț alfabetul, să-ți întorc slovele și să te aduc acasă. Nu pot să te pierd a doua oară…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și te iubesc. Dar tu nu vrei să știi, tu nu vrei să auzi, pentru că iubirea mea îți face rău și tu ai un cu totul alt destin. Ești sigură că faci ce trebuie? Sau poate nu pun întrebarea cum se cuvine… Poate trebuie să lupt pentru tine, să mă zbat, să te cuceresc asemenea unei redute, unui zid puternic ce apără o singură comoară: domnița inimii mele.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și nu trebuie să plângi sau să suferi niciodată. Pentru că tu ești acea parte pe care eu o numesc FERICIRE. Ieri ai plecat de lângă mine și nu m-am supărat. Mi-ai spus că sunt un nebun frumos, m-ai sărutat și ai plecat. Dar oare cât ai vrut să pleci??? Am rămas momente în șir privind locul gol de lângă mine, iar eu încă-ți simțeam căldura și pulsul inimii ce-ți zvâcnea presându-mi pieptul. Încă îți purtam pe umeri restul lacrimilor ce s-au prelins din ochii umezi când îmi încolăceai cu putere gâtul strângându-mă în brațele tale micuțe. Ești o copilă… după tot ce-a fost. Îmi vine să țip: UNDE EȘTI???

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte ce-mi simte cu adevărat lipsa și tremură de dorul meu. Așează gânduri pe hârtie la lumina unei lumânări, în toate despre mine. Și nu are liniște și se precipită, și cade ca apoi să se ridice căzând din nou. Și toate astea pentru că îi este dor. Și simte că simte ceva și îi este frică să nu fie…mai mult decât poate să dea.   

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Aceea ce a ales să plece. Ești acea parte pe care singur am pierdut-o, pe care azi nu o mai am, dar pe care o aștept în fiecare seară, la ora 8, pe aceeași margine de lume. Mai ții minte unde m-ai întâlnit prima oară? Cu mine ești vântul…

Ești cea mai frumoasă parte din mine… și TE IUBESC! Și-ți sunt cuminte…

endless-love-kristy-urain