Elegia Ei…

 

Elegia Ei…

Te-a scuturat prin ierburi vântul, din toate ploile târzii,
cad clipele pe rând cu gândul, că luna iar te va pieri,
fără să-mi scrii pe cer cu soare albastrul, în senin apus
cerni sângeriu în non-culoare, îmi iei din toate Timpul scurs…

Sub stele, noaptea nu mai vede zâmbind Tăceri, în vis sunt eu,
n-am chip, dar ochii-mi sunt aievea două făclii ce ard mereu,
două cuvinte ce n-au șoaptă pe buzele cu care îmi simți
amara inimă ce-așteaptă să te întorci, măcar s-o minți.

Că te-am iubit nu-ți este taină, o știu și frunzele din drum,
ce au grăbit această toamnă dintr-un neant de foc și scrum,
dând pașilor năluca vinei de a te desprinde din trecut,
într-un sertar sfârșitul zilei, va fi uitat și apoi pierdut.

Prin suflet încă mai porți umbre ca semn al doliului etern,
când dorul încă se ascunde, fără bilet, în orice tren,
mă vezi în toate ale tale, câte-ți mai sunt din ce-au rămas,
privești cu zorii înspre zare, dând amintirilor un ceas.

Ți-ai stinge ochii fără vise, te-ai dezbrăca de dragul meu,
tăcerile ce ne-au fost scrise sunt cicatrici ce ard mereu,
ți-ai otrăvi dorul din sânge de n-ai fi Tu în orice vers,
o inimă ce încă-și plânge singurătatea-n univers…

Pierdut ți-e zâmbetul din vremuri când peste toate străluceai,
atâtea măști ascunzi, și tremuri, s-au stins cireșii vechi de mai,
te simți închisă într-o oglindă din care n-ai să te desprinzi,
uitarea poate să te-atingă, dar amintirea… cui s-o vinzi?

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Gânduri de dor…

 

Gânduri de dor…

C-un „te iubesc” ar trebui să plece în aste rânduri, orice gând,
ducând furtuna valurilor înspumate de tăcere dinspre tine,
mi-am înecat în liniște și cumpătul, și firea, o veșnicie așteptând,
și tot trecut-au nopți de dor ce nu se mai sfârșeau cu zori, în zile.

Avut-am aripile frânte, în lanțuri, în turnul unui aspru întuneric,
în care luna singură la inimă mi-e felcer, temnicer pe viață,
legând scrânciobul dragostei de suflet, te întrezăresc himeric,
purtând ecoul șters a celor două buze, amprenta unei inimi ca de gheață.

Prin ochiul meu de sticlă, viața fără tine părea o mare tot mai calmă,
destinul meu părea o pulbere de vină într-o clepsidră pierdută în nisip,
mi-am vândut glasul umbrelor să-mi poarte în taină, tăcerile din palmă,
dar blestemat mi-e sufletul că-ți scriu din vers în vers, etern îndrăgostit.

De-aș fi știut că îți voi ajunge o pată de cerneală la o margine de rând,
m-aș fi ascuns printre cuvinte precum năluca unei insule în depărtare,
la care doar cu inimă-n derivă, fără catarg și fără vele albe pentru vânt,
mai poți ajunge să privești apusul viu și înseninat al altui răsărit de soare.

Te-aș fi iubit mai mult decât oceanul vorbelor din fiecare zi din viață,
te-aș fi iubit în liniștea tăcerilor cu iz de fum și aromă neagră de cafea,
când pașii tăi porneau la drum, aș fi fost calea plină de speranță,
te-aș fi iubit mai mult… dar nu vei ști cât pot iubi în lipsa Ta.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

O altfel de Scrisoare… (Sonet Italian)

 

O altfel de scrisoare… (Sonet Italian)

Îmi șuieră prin gânduri atâtea semne de întrebare,
lăsând sub pragul nopții doar Tăcerea ca răspuns,
pe-un cer pictat cu întunericul prin care ai străpuns,
m-am tot privit prin ochii tăi lipsit de vindecare.

De mi-ai deschis și inima când mă știam ascuns,
ferindu-mă de glasul lumii, nu m-ai dorit ca Soare,
dar cheia vieții noastre încuiată în vechile sertare,
cândva a zugrăvit doar vise în care n-am ajuns.

Castelul nostru de nisip cum știi, căzu fără furtună,
când dragostea și-a frânt din vină aripile în zbor,
eternul azi în valuri, mi te-a desprins din mână.

Sfarmi peste gene gândul, ce ochii mi-l cunună,
și-mi zgârii în fereastră lumina unei alte nopți de dor,
scânteia care mi-a rămas, ești Tu, un ciob din Lună.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

Trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise,
ca doi străini pe care soarta aspru-i urgisise,
cu gândurile împrăștiate în lumi fără hotar,
cu bruma dragostei pusă sub lacăt, în sertar,
ne stingem ochii în fața ușilor închise.

Niciun cuvânt pe chipul zâmbetelor stinse,
încerc să te compun din amintiri demult ucise,
când îmi cădeai frumoasă în mângâiere, cât de rar…
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

Ne îmbracă îmbrățișările ce nu au fost deschise,
întorc în rânduri freamătul iubirii interzise,
când ochii mei te devorau cu sufletul în jar,
când sânii tăi mă alintau pe buze cu nectar,
pierdurăm toate stelele ce soarta le promise,
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

 

Felicitări, draga mea! Eram sigur că vei reuși din prima încercare!
Întotdeauna am crezut și voi crede în tine…
De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

pe curând… (Nu-mi spune)

 

pe curând… (Nu-mi spune)

Și ți-ai întors, tăcut, privirea să nu-ți văd chipul plâns,
pe-o masă, în plic, îți las iubirea și vise ce s-au strâns.
Un ceas mai stau în viața ta, curând va fi târziu,
dar mai e timp de o cafea, și-apoi, pe drum, pustiu.

Nu mă asculți? nu spui nimic? verși lacrimi în tăcere?
obrazul meu e ars de frig, al tău vrea mângâiere.
În ochii noștri, un licăr pal cutremură o noapte,
câte iertări curg în zadar când Timpul ne desparte.

Întind spre tine brațe reci, ce rece ți-e făptura,
și gemi adânc, te strângi, încerci, înlănțuindu-mi mâna,
îmi pui sărutul nefiresc în palmă cu regrete,
n-am cum să-ți spun cât te iubesc, ce groază mi-e, ce sete!

Citesc pe chipul tău dureri ce nu au glas să zbiere,
împăturești în mângâieri speranțe efemere.
Ultimul fir din ceas de dus, se scurge în clepsidră
pașii mi-s grei și m-au răpus, iar inima mea strigă.

Nu mi-am dorit să plec așa, c-un dor fără odihnă,
pe-un drum pe care dragostea nu are timp de tihnă.
Promite-mi, dacă poți să-mi ierți secunda de greșeală,
că-n loc să plângi și să mă cerți, mă vei uita… în haină.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Suflet de poveste…

 

Suflet de poveste…

De mic copil mă rătăceam prin lumi cu magi, prinţese,
Cu Făt-Frumos mă întreceam în lupte lungi şi dese.
Călare, sus, pe roibul alb, cu paloş făurit,
Am colindat în lung şi-n lat Pământul pârjolit.

Şi-am doborât armate-ntregi de zmei în lumea largă,
Şi peste tot eram văzut ca un copil de treabă.
Şi chefuiam, pe rând, cu regi şi împăraţi la masă,
Şi dănţuiam, de mă-nţelegi, cu fata cea frumoasă.

Apoi, în zori de zi plecam, să-nfăptui vreo minune,
Cu oameni buni călătoream, nu spre un loc anume…
Şi multe, multe aş fi făcut, şi peste tot în lume,
De mare nu aş fi crescut fără să fiu un nume.

Acum nu mi-a mai rămas decât să te citesc în slovă,
Să-mi amintesc cum eram mic şi cum păzeam ca-n sobă,
Să fie lemn, să pot s-ascult o voce atât de caldă,
Din care Bunul pufăia poveşti de altădată…

Acum le regăsesc aici, ascunse într-o Şosetă,
Mă bucur, nu mai sunt un Pici, pe nas port Bicicletă,
Şi părul mi-a încărunţit, bătrân aş fi de zile,
Să tai din două c-un cuţit un Timp ce nu mai vine.

Cum te-am găsit Poveste dragă, Parol! că nu contează,
Că te citesc îmi e îndeajuns şi inima-mi visează.
Mă bucură orice cuvânt ce-n pagini ţi se ţese,
Şi eu am fost copil cândva, un suflet de poveste.

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

magic open book of fantasy stories

Gânduri aiurea…


Gânduri aiurea

Cu mâna, tâmpla sprijinindu-mi, căzut pe gânduri, neînțeles,
îmi redescopăr printre riduri, cuvinte ce cândva s-au șters.
Și toate cad apăsătoare, pe fruntea mea, de-acum bătrân,
nu sunt frumoase, n-au culoare, sunt vise fără de stăpân.


Privirea-mi tinde să se stingă, ce amintiri tulburătoare,
cad în săgeți ce vor s-atingă cu seva lor otrăvitoare,
acea Durere ce se alină doar veninând în foi veline,
iubirea ce ți-o port din vină, nu te-a gonit nicicând din mine.


Penița-mi joacă pe hârtie, iar pulsul inimii se zbate,
din când în când o aritmie, mă răscolești șoptindu-mi șoapte,
și-apoi mă pierzi prin lumi străine, cu gândurile rătăcite,
dar drumurile întorc la tine, precum Tăcerile în cuvinte.


Ești doar un glas ce mut rostește, un murmur de sonete goale,
o umbră care rătăcește, ecou prin vremuri abisale,
iar eu un punct pe o hârtie, imensul alb ne înconjoară,
dragostea noastră, poezie și lacrimi reci pe timp de seară.


Cum iată scriu mii de cuvinte, din toate, câte-s ale tale?
câte îngheață un om fierbinte în rânduri, gândurile goale,
mi te-au cuprins închisă-n sticlă, închisă în liniștea tăcerii,
Fă-mi loc la tine în Oglindă, să nu-ți mai fiu ascuns vederii.



De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Muzei din Tăceri (sonet)

 

Muzei din Tăceri (sonet)

Astăzi trăiesc printre Tăceri un iz de gânduri nefirești,
un vis lipsit de orice puteri prin care treci din când în când,
oglinda falsă a unui ieri pe care l-am pictat în rând,
în care nimeni, nicăieri, nu a zărit cât de frumoasă ești.

Îți păstrez chipul în sertar și amintirile în cuvânt,
melancolii ce în zadar își poartă rodul în povești,
cu sufletul lovit de har, tu tot tomnatică îmi ești,
te dărui vântului hoinar, iar eu mi te iubesc, înfrânt.

Cu aceeași mantie de umbre te pierd sub câte mii de stele,
când întunericul te ascunde mă simt un biet rătăcitor,
clipirea ultimei secunde, un fir de praf uitat pe buze,
ce-n inimă adânc pătrunde, în suflet obidit de rele,
din toate visele fecunde nu m-am ales decât cu dor,
un nor ce știe să inunde ochii tăcuți frumoasei muze…

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…

 

”Un ultim șuierat anunță plecarea iminentă și Roțile pornesc a se urni, zguduind peronul căzut în uitare. Pe la geamuri se mai văd fluturând încă, câteva batiste albe însoțite de voci mai mult sau mai puțin pestrițe ce-și dau salutul de despărțire. Noi, nu…
Ai plecat…
Nu ne-am luat Rămas Bun, nici ca prieteni nici ca iubiți. Te-ai suit în cușetă, te-ai așezat pe canapea culcându-ți pe genunchi o carte și te-ai pierdut printre rânduri. Nu ai privit o clipă spre fereastră pentru că știai că ai să-mi întâlnești privirea ce te-ar fi implorat până-n ultima secundă să rămâi. Nu, Tu ai știut de la început că drumul nostru e frânt și nu e cale de întoarcere. Eu am rămas cu Gara și cu tine-n gând, Tu ce mai ai?
Undeva în colț, o bodegă pestriță, 2 mese pe peron și-un val de colb mă-mbie să mai zăbovesc în acest ultim pas al nebuniei mele, dar de data asta fără tine. Berea e rece, dar cu gust viclean-sălciu. Sau poate e doar gustul amar al sentimentului că te-am pierdut, de data asta pentru totdeauna. Îmi vine să plâng, și chiar simt peste gene umezeala unor lacrimi, ce poate pentru prima oară după mult timp cred că-și au rostul. Cele trei volume, apasă greu pe umărul meu, un umăr de care cândva te-ai agățat… Mi-e atât de greu să accept că de azi înainte nu vei mai fi, parte a vieții mele, umbra melancoliilor nocturne. Și ce-mi sunt nopțile fără de rătăciri sinistre în largul întunericului? Probabil vor trece secole până să aflu…
În urma trenului, nu a rămas decât coloana de fum alburie ce se întinde până dincolo de orizont. Și nici acum nu pot să-ți spun Adio… sau poate că, simplu, Nu Vreau.”

Lorelei închise cartea, nebunul ei dormea demult. S-ar fi oprit mai din vreme, dar cuvintele parcă o alergau înspre finalul pe care-l presimțea, ”…și nici el nu va renunța” . Gândul acesta o înapoie în lumea reală unde Capul lui mare, se odihnea pe genunchii ei micuți. Tremura ca un urs în somn, icnind încet. Mâinile și le încolăcise de după mijlocul ei, murmurând cuvinte de neînțeles. Îl privea simpatic, cu milă și dragoste, zâmbind, dar totuși cu dojană în gând: ”copile, de ce nu pui capul să dormi când trebuie…offf, copil prost!” Ar fi vrut să se ridice, dar nu putea să-i tulbure somnul. Îl trăia ca o durere oftată din suflet…
Închise ochii și se gândi că poate așa, adoarme și ea și se vor întâlni în visul lui, unde se vor juca cuminți pe un câmp de flori. Gândea că visele lui sunt toate frumoase așa cum sunt și zilele alături de el… câteodată, numai. În restul zilelor era monstru. Își încruntă sprâncenele la întâlnirea ultimului gând. ”Și doarme monstrul meu, ca un motan leneș…”

Un val îi mușcă gleznele cu sete înecându-le în spumă. În urma lui veni altul și iarăși altul, la nesfârșit… Nisipul era cald, și marea era caldă, dar ea simțea în sufletul ei adâncul rece al ultimului apus. Plecase înspre cort să-i aducă un pulover, lăsând-o singură în gândurile ei. Își îmbrățișa trupul căutând să-și adune căldura, în încercarea de a amâna inevitabilul moment. Era o zi atât de gri, în care Septembrie îi alungase înspre plajă. Se simțea atât de firesc în briza răcoroasă ce venea din larg încât începuse să creadă că ea însăși e parte din Mare. ”Dar marea știe să se retragă…”
Trecuse timp de când nu mai Visase în Culori și acum chiar și viața i se arăta în tonuri de gri, alb și negru. Țigările erau încă ude, de când un val i s-a cuibărit jucăuș în buzunar.
– Dă-mi o țigară, te rog…
– Da, imediat. Foc, ai?
– Nu, mersi…
Trase adânc primul fum, sub îmbrățișarea brațelor lui ce-i cuprinseseră pieptul. Zâmbea din nou, întrebându-se dacă nu cumva El știe și face toate aceste gesturi exact atunci când… trebuie. Închise ochii ridicându-și fruntea spre stele sprijinindu-și creștetul pe umărul lui.
O stea căzătoare, o dorință, un vis… și El.

Trenul, încet, se puse în mișcare iar El încă mai zăbovea îmbrățișând-o, într-un ultim sărut. E nebun.
– Fugi copile, că pleacă fără tine și mă ceartă maică-ta pe urmă.
– Te iubesc, Lorelei, mă întorc joi. Să vii Acasă.
Zâmbea. Nu-i făcu nici cu mâna, nu-i întoarse nici alte cuvinte. Un zâmbet e tot ce putu să-i lase ca semn de despărțire pentru toată săptămâna ce urma.
I se părea atât de naiv și copilăros, văzându-l cum își trăiește întreaga viață ca pe o poveste, încât îi era nesuferit de simpatic. ”De ce nu și-a luat la revedere? De ce nu i-a răspuns? Poate așa-i va fi mai ușor să se elibereze de prinsoarea pasiunii lui. În fond, ce sentimente avea Ea pentru el?”
L-a primit ca pe o jucărie în viața ei și-n scurt timp au devenit prieteni. Apoi, nu mai știe cum…și nici ce. Și nici să-și mai amintească nu mai vrea…
Tacticos, își aprinse o țigară, fumând spre capătul peronului în speranța că o acțiune învăluită-n fum îi va alunga toate aceste gânduri ce o enervează fără rost. ”Sunt femeie, sunt liberă…” și totuși nu-ndrăznea să dea glas gândului. De ce?
Pașii mici, dar grăbiți, trădau nehotărârea ce îi zbuciumase liniștea. ”ce voi face azi? ce va fi până joi?”
O voce, aparent familiară, îi atrase atenția, întorcându-i privirea spre colțul din stânga al gării.
Se așeză la masă cerând o bere… ar fi vrut și căpșuni, poate și pufuleți… Aici s-au Cunoscut la Începuturi, tot după furtună… El și Ea, două beri, țigări, căpșuni și pufuleți.
Zâmbi… ” Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…”

(și prietenilor mei… Gară pentru Doi)

 

waiting_for_train_by_Cafernon