C-un geamantan, nimic pe buze și liniște în buzunare, cu pași răriți prin cheag de frunze, sub lampa unor felinare, răzbești pustiul de-înconjoară tăcerile ce zbiară surde… și Miezul Nopții intră-n gară, iar tu-i răpești din ochi secunde.
C-o frumusețe uimitoare, dintr-un tablou din alte vremuri, dintr-un pastel lipsit de soare, în lumina ta parcă cutremuri întregul cer lipsit de stele și negura, fum ce-l ascunde pe întregul drum al vieții mele, ești rodul viselor fecunde.
Ne despărțim în astă noapte, tu, Lună, mergi pe drumul tău, păstra-voi în caiete șoapte, într-un sertar… păreri de rău, și amintirea ta în versuri ce începeau cu „ a fost odată…” o gară între universuri pe o linie de tren uitată.
Privesc albastrul întuneric din largul necuprins al zării, când astrul nopții, luciferic, își mișcă clipele uitării, prin ceasul spânzurat de grindă cu minutarul ruginit mai poate Timpul să-mi aprindă în inimă un ticăit?
Epilog…
Sfârșit de iarnă, de poveste, de cerneluri și iubiri, din tot ce a fost azi nu mai este decât vânt, praf și amintiri. aprind țigara, închid ochii, tot întunericul dispare… pe o foaie albă, alte rochii, Tu, lună azi și mâine… soare.
Era o minunată dimineață de iulie când, în dormitorul ei, soarele și vântul se jucau printre perdele gâdilându-i tălpile și alungându-i orice crâmpei de visare… Prin fereastra întredeschisă, forfota dimineții pătrundea plină de viață în odăița minusculă în care-și trăia lenea matinală. Și ar mai fi lenevit în moalele patului strângându-și puiul de pernă în brațe dacă telefonul nu s-ar fi încăpățânat să sune rătăcit pe undeva printre pungile de cumpărături din bucătărie. Somnoroasă, își frecă pleoapele cu dosul palmei și se ridică să-l caute. -Da! La celălalt capăt un râs hohotit îi înțepă nervii, și ei încă adormiți. -Somnoroaso, încă nu ești gata? Nu ți-ai băut cafeaua, nu ți-ai fumat țigara? -Ce vrei, ți-am spus să nu mai suni! Dimineața… -Păi… nu vreau nimic. Voiam doar să fiu primul care-ți spune că ești frumoasă… și azi. Mă gândeam la tine, și… -Și ce? -Și atât… Simțea că tonul interlocutorului, scădea în bucurie așa că mai domoli și ea din răutate… -Ce faci? -Uite, mă pregătesc de muncă și trag cum pot de mine să nu mă prindă patul. Dar tu văd că moțăi și o să întârzii. -Bine, bine! De-asta m-ai sunat? Te-am angajat cumva pe post de ceas deșteptător? -A, nuuuu… Voiam de fapt… -Ce voiai? -Nimic… De fapt mă gândeam la tine. Și voiam să te întreb dacă… dacă vrei să mergi cu mine la masă. Am făcut paste… cum îți plac ție și… -Nu știu… Poate. Vedem. Altceva? -Mmmm… nimic. Te las să dormi. -Păi…??? -Păi ce? -Păi spune-mi! -Ce? -Mă enervezi! Spune-mi pentru ce m-ai sunat… -Păi… -Bine. Pa-pa!
… Închise telefonul fără să mai aștepte alte bâjbâieli și rătăciri sentimentale din partea interlocutorului. Zâmbea. Se simțea bine, oarecum revigorată după această scurtă conversație inopinată. Fără să se mai gândească, porni spre bucătărie să-și pună de cafea… Rătăci câteva secunde în fața oglinzii de pe hol, apoi mulțumită își luă țigările de pe măsuță, puse apă în filtru și se așeză în așteptare. Fumul albăstrui se ridica în unduiri orientale, vibrându-i diafragma gândurilor în care se adânci… I se părea că Alexandru o curtează de câteva săptămâni bune, dar felul lui oarecum timid și indirect îl punea de cele mai multe ori în ipostaze ridicole. Era prima persoană pe care o întâlnise și o cunoscuse la noul loc de muncă, un tip drăguț, serviabil dispus oricând să o ajute. Mereu când ridica privirea peste biroul ei, îi întâlnea zâmbetul senin parcă imprimat cu unul din xeroxurile mari de la departamentul tehnic. Nu era micuț, dar trupul lui rubicond, ochii blânzi și mari, tenul măsliniu, părul lung și ondulat îl trăgeau oarecum în sfera dorfilor, iar ea îl tachina în fiecare pauză de țigară. Oricât de supărată sau numai plictisită ar fi fost în acele momente, privindu-l simțea o dezmorțire sufletească…
Lângă cafea o nouă țigară își fumega sfârșitul… În fața dulapului își exprima nehotărârea cu cea mai aprigă furie. Părea că nici o rochie nu o mai avantajează, astfel încât ajunseseră toate aruncate morman pe patul încă nefăcut. Își trase la repezeală o pereche de jeanși albaștri, un pic prea mulați, un tricou alb, converșii, ochelarii fumurii cu ramă roz subțire, își trecu mâna prin păr… și gata. Zâmbi la gândul că ”Azi e modestă!”
În metrou realiză că în graba cu care a ieșit din casă, și-a uitat pe măsuță romanul de drum. Pentru prima oară se simți străină în acel amalgam de culori și voci ce o înconjurau într-o agitație continuă. Se înghesui într-un colț fără să îndrăznească să se așeze pe vreunul din locurile libere. Își scoase telefonul, dar semnalul prost îi șterse orice chef de navigații virtuale. Muzică nu avea așa că îl scăpă înapoi în gentuță. Când avea cartea, cele 40 de minute de drum păreau o oază de liniște dar azi… Azi își acoperi ochii mai bine sub întunericul lentilelor și cu mult curaj se puse pe observații tacite… ”Se pare că nimeni nu mușcă și… Am ajuns!”
… În drum spre birou se salută formal cu câțiva colegi, schimbă câteva impresii despre cum va fi vremea și se puse la curent cu ultimele bârfe la o țigară. Starea de mulțumire se transformă într-o stare de bine când peste monitorul ei întâlni zbârlionții răzvrătiți ai fanului numărul unu. Îi trimise pe messenger un emoticon cu limba scoasă. -Ce faci, urâtule? -Mâzgălesc o schiță, tu? -Aștept indicațiile pt. noul proiect. Și mi-e foame. Ce fumăm? -M-am lăsat! -De??? -De băut.Apă. -Ai suuuuc? Dă-mi și mie!!! -N-am. -Ești nebun! Hai la o țigară! -Haidi PA! -Aaaaaa?
Ana, apăru de niciunde cu un teanc scorțos de dosare gălbejite. N-avea chef de ele, dar munca e muncă, așa că-și luă pixul între dinți și deschise primul dintre ele. Pierdu astfel patru ceasuri cufundată în cifre, și sistemul o anunță că e timpul unei bine meritate pauze de masă și țigară. ”Hooorey!” -Băi, hai la masă! -Hai!!!
Amândoi se ridicau zgomotos de la birou și ieșeau zumzăind în râsete pe culoar spre cantină. Alex avea obiceiul să-i ofere zilnic câte o bucurie culinară pe care ea nu avea niciodată puterea să o refuze. -Băi, o să am nevoie de regim cât de curând din cauza ta. -Nu-ți fă griji, gătesc și de-alea! -Fugi, măi…
Mai fumau câteva țigări împărtășind ultimele bârfe auzite pe holuri și se întorceau la fel de veseli reluându-și cu bateriile încărcate ordinea de lucru. După job pășeau amândoi agale pe aleile Cișmigiului, servind cu poftă câte o înghețată de pepene roșu, în apusul zilei. Zilele treceau și odată cu ele și arșița sufocantă a verii, lăsând loc ploilor și covorului galben de frunze ruginite… Octombrie venise cu un șirag de zile, care mai de care mai reci și mai urâte întregind tabloul unei toamne ce readuse umbrela în accesoriile ținutei cotidiene.
… Fără să deschidă ochii simți că e timpul să se trezească. Vântul încă vuia, dar ploaia se oprise și totuși un presentiment de neliniște îi frământa trupul. Se ridică din pat cu gândul să-și găsească telefonul rătăcit prin vreun colț ascuns al garsonierei când pe hol, sub pragul ușii de la intrare găsi un plic alb. Deschise ușa și… Trei trandafiri roșii așteptau cu buzele umede îmbrățișarea unui piept și bubuitul unei inimi… Și totuși pe holul scării nu era nimeni… Plină de emoții scoase hârtia albă pe care caligrafic erau pictate câteva cuvinte. ” Te iubesc, te iubesc și… te iubesc! P.S. Neața, Sunshine! ” Mintea ei o luă razna plină de emoție: ” Cine și de ce? Să fie…? N-are cum, noi suntem prieteni și el știe bine asta. Mai bine să-l sun… ” Și totuși se simți lipsită de curaj… Se gândi că timpul va liniști și va potoli orice emoție sau sentiment ce acum frământa sufletul admiratorului secret.
Trecuseră trei săptămâni în care rări ieșirile și plimbările prin ploaie. La muncă se trezi că se poartă distant și că-l evită fără vreo justificare coerentă. Faptul că nici el nu făcea și nu spunea nimic legat de situație o irita constant. Și totuși, cum era de așteptat, inevitabilul se întâmplă odată cu ziua lui de naștere.
… Alex pășea lângă ea oarecum abătut. Pe fruntea lui păreau adunați câțiva nori ce dădeau semne că-n sufletul lui se apropie furtuna. O furtună secată de cuvinte dar plină de priviri oarbe, rătăcite-n gol. Nu spunea nimic, nici măcar nu zâmbea superior, și asta era total nefiresc lui, așa că se gândi să înceapă ea discuția. -Ce păpăm bun azi? Unde petrecem? -Nu știu… unde vrei, nu contează… -Lasă-mă să fac eu cinste azi cu prânzul, ce zici? -Nu, nu prea mi-e foame…
Îi era teamă că discuția ar putea lua o direcție periculoasă dar totuși sperând că poate totul e doar în închipuirea ei îndrăzni să-l întrebe: -Alex, ce se întâmplă cu tine? Te-ai schimbat… -La fel și tu! Deci era adevărat… el era îndrăgostit! Se simți datoare să lămurească problema. -Îmi pare rău… dar eu nu simt la fel… -Ce să simți? -Nu te iubesc, Alex… -Ți-am cerut eu? -Nu, dar toată situația asta, o resimt ca o presiune… În acel moment, lacrimile îi încețoșă vederea șiroind printre gene. Se întoarse cu spatele spre el… și continuă: -Nu te iubesc. Vreau să rămânem prieteni și atât… Atât, Alex. Râsul lui isteric o surprinse fantastic… -O să plec draga mea. Curând, foarte curând, am să plec. Hai să bem ceva… Ceva tare. -Vino la mine. Nu vreau să fii singur azi, la mulți ani.
Era pentru prima oară când îi trecea pragul… Plasa cu sticlele de votcă se odihnea pe pat în timp ce ea se duse să aducă pahare, gheață și lămâie. Îl găsi întins în așteptare privind tavanul. Televizorul mormăia ceva pe unul din canalele de știri în timp ce alcoolul curgea prin sufletele celor doi dezmorțindu-le simțurile.
Se surprinse îmbrățișată într-o atingere ce nu-i fu deloc displăcută. Sărutările curgeau pe obraji, pe gât pe umeri, pe buze într-o dezordine înflăcărată. Se ridică deasupra lui, își ridică tricoul lăsând în cădere, umbra a doi sâni perfect rotunzi. În lumina rece a camerei două trupuri înfierbântate se rostogoleau printre cearșafuri. Gemetele și sudoarea întregeau un tablou al pasiunii explozive iar la final adormi cu tâmpla pe pieptul lui odihnindu-și trupul și visele, fericită…” La mulți ani, dragul meu…”
Când zorii aduseră prima scânteie de lumină, prin păienjenișul genelor observă că el plecase. Pe măsuță aceeași trei trandafiri cu buze umede… Simțea fiorul dragostei încolțindu-i în inimă! Ziua trecu fără cuvinte, fără telefoane, fără mesaje, nici un semn! Week-end-ul trecu și el îngrozitor de greu, iar nerăbdarea de a-l întâlni îi frământa nervii precum unui aluat. ” De ce nu sună, de ce nu spune nimic? ”
În noaptea de dinaintea zilei de luni nu reuși deloc să se odihnească. Un coșmar îi tulbură liniștea somnului și întunericul îi induse o stare de teamă. Gânduri care mai de care mai terifiante își făceau loc asiduu în mintea ei. Se simțea rău, obosită și îngrijorată. Odată cu lumina ce își făcea loc în imensitatea întunericului se ridică din pat și se pregăti de plecare. Ploaia șiroia printre umbrele și trecători, dar ea nu mai avea timp și răbdare să se ferească. În inima ei simțea că ceva rău urmează să se întâmple. Fără să mai aștepte liftul urcă scările celor trei etaje…
Biroul lui era gol, de toate lucrurile fistichii și amuzante ce-i încărcau dezordinea cotidiană. Își scoase telefonul dar o voce robotică o anunță că numărul format nu e alocat.
La Personal află că Alex s-a retras din funcție și a părăsit compania. Pământul se rupse sub ea iar cerul îi pică pe umeri. ”A plecat? Unde și de ce!!! ” Se interesă de adresa lui, dar nimeni nu știa nimic…Îi venea să țipe, să urle dar închise ochii și își înghiți durerea. Se simțea tot mai rău așa că plecă acasă. Se opri direct în baie unde își vărsă veninul. Trupul ei era vlăguit și lipsit de putere. Fără să înțeleagă ce se petrece cu ea, își luă toată durerea sufletească sub plapumă, închise ochii și lăsă lacrimilor libertatea să purifice 1durerile inimii. Adormi cu sufletul alb, sub prima zăpadă a iernii…
… Primăvara aduse un zumzăit de viață în tot ceea ce o înconjura. Grădinile îmbrățișau petece de verdețuri iar copacii înmugureau vibrând sub ciripitul agitat al vrăbiuțelor. Era o zi însorită de sâmbătă, așa că se îmbrăcă lejer își luă romanul și își îndreptă pașii spre Cișmigiu.
Poposi pe o bancă lângă locul de joacă, copiii provocându-i o stare de bucurie și liniște. Deschise cartea și se pierdu printre rânduri. Povestea romanului părea parcă scrisă din povestea vieții ei. O iubire ascunsă sub semnul prieteniei, un moment de pasiune și apoi o viață sub semnul dezolant al singurătății. Singura urmă a iubirii fiind un prunc ce va crește fără tată. Lacrimile dădeau un aer trist acelui chip ce totuși nu a uitat să zâmbească. Își îmbrățișă pântecele pe care soarele îl mângâia cu căldură. Era copilul lui, și ea a ales să-l păstreze și să-i ofere toată iubirea pe care acel suflet ce zăcea în adâncul ei nu a știut să o împărtășească… Pe EL a încercat să îl uite dar în scurt timp a ajuns să-l regrete… A încercat să-l urască dar noaptea se trezea din somn plângând de dorul lui… Așa că a ajuns să se împace cu ideea că el face parte din viața ei, și iubirea lui a luat forma unui băiețel ce-i va purta numele…
… Primăvara își ducea zumzăitul plin de viață îmbrățișând natura cu sărutări verzi în care gândurile oamenilor prind culoare și substanță, însă pe chipul ei se citește toamna celor trei trandafiri cu buze umede ce așteptau îmbrățișare și bubuitul unui piept înflăcărat…
” De ce n-am știut că te iubesc, atunci? ”
Se spune că timpul vindecă răni… dar cicatricile rămase ne vor aminti mereu, tot ce a fost.
– Deschide geamul, te rog… e prea multă liniște între noi… și doare.
– Mișu, te rog, vorbește cu mine! Hai să lăsăm dracului supărările astea nocive! Nu vezi, nu facem altceva decât să ne distrugem…
– Deschide geamul…
– Mișu, te rog… uită-te la mine! Vorbește cu mine! Mișu…
Seara cade ca o ploaie de roșeață pe pereții blocurilor din jur. Glasul tău îmi face rău și cu toate astea nu vreau să-și oprească bombănitul… Gândurile îmi fug dintr-un perete în altul izbindu-mi tâmplele cu o migrenă îngrozitoare…
Vrei să vorbesc cu tine, și ce să-ți spun?Nu am în minte decât cuvinte rele, răutăți, nemernicii, așa că mai bine mă las pradă tăcerii.Aș vrea să-ți să-ți spun că te iubesc, că-mi pare rău dar ca întotdeauna mândria iese în față. Aceleași cuvinte aș vrea să curgă și din glasul tău, dar tot ce răzbește în timpanul meu e același veșnic bocet mocnit. De data asta…
Cu ochii înrobiți de lacrimi te-ai ridicat, ți-ai pus gentuța pe umeri îndreptându-te spre ușă. Mă simțeam pierdut în valurile înaltei tăceri. O durere albă îmi fierbea-n stomac semn că fluturii noștri au murit. Pașii ți se numărau în scădere spre ușă, ți-ai șters lacrimile, ai deschis ușa și fără să întorci privirea mi-ai mai șoptit câteva cuvinte.
– Mișu, plec… De data asta pentru totdeauna. Te urăsc!
Odată cu pocnetul ușii gândul că te iubesc mă aruncă într-un ocean al neliniștii sufletești. E război în mine, cu mine! Cu ochii închiși și cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune, ascult zumzăitul fiecărui fir de praf ce plutește nefiresc de calm în jurul meu. Cu fața spre fereastră, mângâiat de jocul umbrelor pe care soarele îl dănțuia între nori, stăteam vlăguit căzut parcă în amorțirea ultimului ceas.
Un infinit de clipe se unduiau în dans cu toate gândurile mele nemernice. O parte te doreau înapoi mijindu-mi genele cu lacrimi dar altă parte în schimb spera să rămâi plecată pentru totdeauna. Am început să număr în gând clipe nesfârșite sperând că poate la capătul lor voi îmbrățișa răspunsul pe care-l caut. E așa ciudat să nu știu ce vreau și totuși, totuși te vreau… Poate dacă am să mă întind puțin…
Am deschis ochii… S-a înnoptat, iar cerul e cutremurător de frumos. Stelele au rupt digurile norilor revărsându-se într-o frenezie de sclipiri. Prin fereastra încă închisă, întunericul le cuprinde în forme dându-le chip. Ai zodie rea cum eu am zodie mândră și iată că, cum necum te iubesc. Cu mâna prin cearșaful șifonat îmi descopăr culcată Chitara ce aștepta parcă o mângâiere. Nu ți-am spus niciodată, dar poartă numele tău. Atinsei corzile smulgând un dezacord metalic ce nu seamănă deloc cu dulceața glasului tău. Amândoi am căzut că două stele în zori în visul acestei realități decăzute. Tu dai vina pe mine, iar eu dau vina pe ei… Te vreau înapoi, a mea pentru totdeauna.
Acum simt cum fiecare cuvânt de dragoste pe care nu ți l-am spus, cum fiecare strângere în brațe de care te-am lipsit, apasă ca o povară depresivă peste sufletul meu. Inima își pierde ritmul, ca mai apoi să pufnească într-un bubuit amețitor. Și te iubesc, și nu ți-am spus…
Telefonul arătă multe ceasuri trecute peste miezul nopții și nu mă pot abține să nu încerc să-ți vorbesc. O voce robot îmi spune însă că nu ești încă pregătită să mă asculți… Vei fi vreodată? Dacă renunț la tine îmi merit soarta, un veșnic învins, un om fără voință pe Calea Tăcerii în Valea Umbrelor…
Te-ascunzi sub mantia tăcerii, într-un colț, lângă fereastră, Privind spre sus în faptul serii, spre luna ce are să crească. Te simți streină în cămară, dar teamă îți e să pleci din umbră, Când vânturile de afară așteaptă doar să te pătrundă.
Te prinzi de albul var pe ziduri, genunchii ți-i rărești la piept, Aduni pe frunte riduri, riduri, și-o lacrimă sub ochiul drept. În suflet nu ai mângâiere, doar glasul unui om tăcut, Ce rătăcește printre stele, doar o fereastră spre trecut.
Te lași suspinelor ofrandă și lacrimilor crud izvor, Acum nu mai e loc de grabă împărățind în dormitor, Când toate-ți sunt cum vrei în voie, nimic nu e la locul său, Chiar Arca pustnicului Noe s-ar îneca-n păreri de rău.
Te vinzi singurătății pradă, fără să ceri nimic la schimb, Mândria, ultima decadă, a întors clepsidra cerșind timp. Acum inspiri numai durere, ce-apasă pieptul tău plăpând, Prin întuneric dinspre stele, asculți tăcerea tremurând…
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…
Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…
… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”
Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!” Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.
Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!
”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
– Domnișoară, vă simțiți bine?
– Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
– Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.
O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
– Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi, avea destule…
Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…” Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
– Te iubesc puiule, TE IUBESC!
Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.
Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.
De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.
Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.
Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.
Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.
Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.
… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului. Și totuși, De Ce? Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică. Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei. Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă. Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea… Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt… Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac. ”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.” O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt…. Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar. Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. ”Te Iubesc!!!”…
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 7: Acolo unde Tu-mi naști Dorul…
Dek Dey, București, 20.06.2013 Ora 3.00
Draga Mea,
Azi m-am căutat prin toate ale tale. Rânduri pe rând, mi-au căzut printre gene tulburând liniștea pleoapelor. Am răscolit cearșafurile amintirilor noastre, pline de pete sângerii, lacrimi și râsete. Stau acolo, toate, însemnate negru pe alb, iar eu le-am înșiruit una lângă cealaltă judecându-le tăcerea. N-ai să înțelegi nici azi că e vorba de tine, despre tine, pentru că TU exiști în toate cele câte-au început. Dai glas și suflu vieții de dincolo de noi, nefiindu-mi soare, nefiindu-mi lună, nici stele-n întuneric, nici albastru în senin. Și vântul tremură cu noi, întrupându-se în lutul noii ființe. Și Tu, și Eu…suntem Noi. Azi am deschis Cartea Frunzelor, căutând adierea viselor ce stau ferite de lumină, în întunecatul desiș al Pădurii Pierdute. Și totuși, inima mai are glas și putere, o singură bătaie și pasul meu aleargă, șerpuind o linie continuă, în preajma ta. Dek Dey, sau Mishu, Iulian, orice nume mi-ai purta pe buze aceiași ochi făr de clipire te vor viola în liniștea gândurilor, Restul venind din tăcere… Azi nu mi-ai privit lacrimile din ochi… De data asta doar sărate, pentru că amare nu mai sunt demult. Mi-ai scris, ți-am scris. Și fiecare Cuvânt al tău, îmi primenea în suflet rod de abundență. Cât îți place Poezia mea, mă-ntreb, de-mi ceri mereu să te renunț? Și totuși când ți-am scris, te-am mângâiat pe suflet lăsându-ți soarele pe chip. Perlele de smarald îți străluceau în ochi, iar eu eram fericit, că pot să ți spun iubirea în lipsă de cuvinte. Nu-i un secret că Iubesc ochii verzi, și poate că ai tăi nu sunt, dar eu așa îi percep iubindu-te pe Tine. Te măgulesc numindu-te muza ideilor mele? Nicidecum. Nu-mi ești doar muză, îmi EȘTI în suflet. Te și văd cum te întrebi, urându-mă cu dragoste, de ce sunt atât de complicat, de ce nu pot fi un simplu EU, un singur chip, o singură identitate… Poate pentru că SUNT Eu. Punct. Azi m-am căutat în durerea rândurilor tale, pe care uneori le-ai răsfirat inconștient dându-mi mie, răspunsuri la întrebări ce nu s-au pus vreodată. Te doare Egoul meu, precum mă doare dezinvoltura cu care zidești între noi un perete de teamă. Mucegaiul de prin colțuri nu prinde ițe pentru că reușesc să te zgudui în fel și chip, atunci când tu te-aștepți mai puțin. Sunt acolo, mereu, un tremur nervos ce-ți pică sprânceana într-o acerbă încruntare.
”Mi-ești drag, măi prostule, dar firea ta așa mă enervează câteodată… de-mi vine să te iau la palme!” – și nu mă iei. Să fie doar pentru că-ți sunt drag, sau poate că ți-e teamă… Nu vreau să (mai) simți nimic pentru mine pentru că astfel te-aș pierde. Ca un făcut mi-e dat să risipesc tot ce mă cere iar pe Tine chiar nu vreau să te pierd. Înțelegi? Azi ÎNSEMNI pentru mine!
Ți-am spus vreodată că cele mai frumoase cuvinte ce mi s-au spus vreodată au venit de la tine? Ți-am spus vreodată că te cred? DA! Cred că ești sinceră cu mine în tot ceea ce spui și mă cerți. Și ai dreptate, în felul meu port VINA neputinței. Și asta mă sperie… Azi nu mi-am întins capul pe genunchii tăi să mă alinți, jucându-te în părul meu cu mâna ta subțire și ușoară. Azi n-ai fost Aici, fii acolo. Mă bucur să știu că ești bine și te vindeci de ce e rău. Suntem oameni-prieteni, suntem tot ceea ce trebuie să fim. Dar… Azi îmi urăsc poezia, azi îmi urăsc muzica și chitara. De ce pasiunea asta îmi înfierbântă sângele în așa hal încât să m-apuce ora asta nesuferită din târziul nopții scriind cuvinte fără sens ȚIE, știind că niciodată n-ai să înțelegi ce spun. Dar oare peste câteva ceasuri eu voi mai ști? Și iar ai să te sperii, ai să te porți ciudat, vei fi rea cu mine și ne vom certa, pentru că dincolo de cuvinte tu trăiești cu teama că istoria se va repeta. Dar oare eu sunt repetitiv? Azi știu că tu ești Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine dar din păcate trebuie să mă mulțumesc doar cu faptul că știu, pentru că, cu adevărat nu vei fi niciodată parte din mine. Dar cui îi pasă? Nu așa spun mereu?
De-ar fi să mai sărim în bălți împreună stropindu-ne în draci, și tot aș râde. Cât ai așteptat să mă vezi învârtind clătitele în tigaie precum fuga de-a latul străzilor printre mașini? Am rămas cu Gara în suflet, în prima zi din viața ta pe care eu ți-am sărbătorit-o atunci. În felul meu, căci n-am știut altfel să-ți spun, ești parte din mine. Cu tot cu Cișmigiu. Sunt îndrăgostit precum un puști de liceu, dar ce contează, atâta timp cât mă vei privi ca pe-un copil. Tot tu ai trezit nevoia de maturizare sau teama de a fi respins… unde am ajuns? La prima întâlnire sau cea dintâi noapte cu adevărat albă… De ce te scriu în versurile mele? De ce îți urăsc depărtarea când îmi ești aproape? (Știi că nu-mi dai voie să-ți răspund, nu?)
Ești matinală, dormi puțin și greu. Ești singură în chinul tău pentru că nu-ți pot fi aproape. Aș vrea să mă lași să strâng în brațele mele trupul acela care… să zdrobesc orice coșmar ce ar îndrăzni să întindă ghearele spre colțul meu de rai. Lasă-mi inima să simtă așa cum vrea ea și vei fi fericită. Azi m-am căutat prin toate ale tale, dar tu știai asta demult. Să fii cuminte…
Al tău, cu dragoste. E doar un blog… (Pentru că așa îl vrei.)
P.S. De-acum ar cam fi timpul să te trezești, nu-i așa?
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”Poemul 1: Ziua când Adevărul doare
Privirea-ți caută pământul sub gândurile ce te-apasă. Nu pot să te privesc în ochi, nu poți să-mi spui nimic, deci lasă. Tăcerea cade între noi, serbând nemernicia firii, Cu care am aruncat noroi pe rând, în flacăra iubirii.
Ce rost, atâtea întâmplări înșiruirăm azi, zadarnic, Când totul se împarte-n doi finalul poate fi doar tragic. Purtarăm vina împreună, și umerii ne-apasă greu, Dar vinovat întotdeauna voi fi mereu, mereu doar Eu.
Mă simt uscat, fără putere, să te ridic, cu ce cuvânt? Când vâna plină de durere săpat-a singură mormânt. În suflet pot să am iertare, dar singură tu nu mă vrei, De ce când plângi, în mine doare, de ce te închizi în ochii mei.
E nefiresc să dai doar ură acum când sunt pe drumul bun, Când de păcat și de minciună nu mă ating, când mă adun. Ești sfântă, albă pentru mine și toate, toate câte-au fost, Îmi fac mult rău dar îți vreau bine, renunț a căuta vreun rost.
Eu te-am iertat și vreau iertare, nu vreau să las totu-n trecut, Știu, știi, Azi Adevărul doare și totul pare că s-a rupt. Dar nu-i așa, o simți prea bine, din răzbunare mă lovești, Din Toate dau să fiu cu TINE, căci te iubesc chiar când greșești.
Vântul încă mai ascuțea furibund cuțitele iernii, brăzdând obrajii cutezătorilor ce îndrăzneau să-l înfrunte. O ploaie rece cădea mărunt de zile întregi ținând isonul vremii mohorâte. Imaginea Bucureștiului de azi îmi părea desprinsă dintr-unul dintre tablourile lui Jeff Rowland, unde Micul Paris incrusta în mărginimile lui un iz profan și boem. Iarna era căzută-n genunchi, lovind cu o ultimă suflare neliniștea din sufletul meu. Vremea amară, însă îmi făcea bine. Rănile trecutului nu-și mai făceau simțite durerile iar biciul crunt al vântului mă-nviora. Oamenii huleau cu pumnul strâns, spre cer, grăbind pasul spre locuri ferite, iar eu nu puteam decât să zâmbesc privindu-i cu milă: „ Ei n-au cum să înțeleagă, ei n-au pierdut nimic din ceea ce eu am pierdut și nu pot percepe această dulce mângâiere. ” Da. Eu mi-am pierdut ” Muza ”, inspirația și pofta de a scrie și mă regăsesc doar în golul omniprezent. Singurătatea m-a înghițit ca o fiară mult mai crudă decât vremea de afară.
Cu toate acestea, la fiecare colț de stradă, chircit de frig, se găsea câte un amărât să țină în brațe mici buchețele de Aișori sau Zambile în roz, albastru sau alb. Eternul Cenușiu se risipea în pete de culoare vii și parfumate, semn că Primăvara e pregătită să dărâme porțile vremii…
…Ne-am întâlnit întâmplător la marginea unei lumi de poveste, când ziua se îngâna cu noaptea într-o tandrețe efemeră, amândoi alergând grăbiți după un autobuz ce a binevoit să nu ne-aștepte. Cărțile Destinului fuseseră aruncate, miza jocului fiind conștiința unui suflet înghețat în sentimente.
Ca la un semn dat, ploaia se înteți, iar vântul prinse vână, suflând cu putere printre șuvițele tale castanii-ondulate. Gulerul unui pardesiu tomnatic, încerca, fără succes, să-ți ferească obrajii din bătaia aspră a vântului, iar mâinile albe cu degete subțiri, presate, tremurau intens într-o vibrație scurtă, asemenea tinerelor vlăstare aflate la prima înmugurire. Roșul aprins, aproape sângeriu, mă-ndemna să mă apropii, să încerc să te feresc de răutatea vremii sub umbrela mea.
În acel moment, ca și cum gândurile noastre s-ar fi întâlnit, ți-am simțit privirea caldă, ca un strigăt surd de ajutor, îndemnându-mă spre tine. Fără cuvinte, m-am apropiat salutând discret printr-o scurtă reverență, acoperindu-te sub umbrelă.
Ochii îți străluceau într-un contrast evident cu expresia timidă ce se ascundea dincolo de roșeața purpurie din obraji. Simțeam cum mă studiezi în tăcere, încercând parcă din ochi să-mi citești în suflet. Sprâncenele ți se arcuiră într-o grimasă pe care ai fi vrut să o ascunzi, o grimasă ce trăda emoții și speranță. Secundele treceau pe rând, una câte una, în același joc mut, crescând temperatura în sufletele noastre. Nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, deși un singur cuvânt poate ar fi fost îndeajuns pentru amândoi. Aș fi vrut să fii o carte din care să citesc fiecare gând, în profunzimi.
În scurt timp, Autobuzul nostru sosi în stație și urcarăm amândoi, un pic dezamăgiți de teama momentului iminent: Posibila Despărțire.
În acea clipă mi-aș fi dorit ca Timpul să mai întârzie cumva toată așteptarea crudă în care poate aș fi îndrăznit mai mult… Îmi regretam lipsa de curaj și cu siguranță nu puteam să las ca totul să se termine ca într-un roman al cărui final nu a fost scris niciodată.
Privirea Ei se învârti un pic în căutarea unui loc liber ce într-un final apăru; două scaune alăturate, unde ea, așezându-se pe cel de lângă geam, întoarse privirea către mine ca o rugăminte. Cu pași nesiguri dar îndemnat de un instinct febril o urmai, așezându-mă în stânga ei. Priveam în gol, neîndrăznind să ridic ochii mai mult, dar instinctiv zâmbii în semn de mulțumire. Îmi răspunse asemeni, cu un zâmbet larg, încrețind mici gropițe în obraji. În acel moment întinse mâna spre mine și…
” Andreea, îmi pare bine. Și îți mulțumesc pentru, umbrelă, afară. ”
” Dorin, și nu trebuie să îmi mulțumești. E de datoria fiecăruia dintre noi să… ”
De aici Cuvintele au curs în șir…
Magia momentului în care ochii noștri s-au întâlnit, lipsiți de forța desprinderii, îmi va rămâne întipărită în inimă o viață întreagă. Atât de natural și de firesc simțeam acel chip curat și plin de lumină, încât fiorul dragostei nu mai putea fi ocolit.
Am coborât la aceeași stație, a mea fiind doar o amintire pe traseul autobuzului de seară. Am continuat să o însoțesc pe trotuarul ud, ținând umbrela, sporovăind despre nimicuri pe care cel mai probabil niciunul dintre noi nu și le va mai aminti vreodată.
La primul colț o florăreasă ne abordă, ghicindu-ne povestea.
” Târziu frumoșilor, dar tot mai am ceva pentru voi. Sunt Stelele Pământului, să vă ocrotească și să vă poarte noroc în dragoste. ”
„ Într-adevăr, să ne porte… în dragoste… ” Gândurile mele erau la fel de albe ca și margaretele îmbrățișate strâns la pieptul tău. Mai înaintarăm câțiva pași și ne oprirăm pentru cele din urmă cuvinte. Un număr de telefon și o rugăminte mută încheiară această seară splendidă. Ochii tăi îmi cereau parcă în rugăciune: „ Să mă suni! ” .
Totul s-a derulat asemeni unui film romantic: o întâlnire întâmplătoare, primul buchet de flori, primul schimb de priviri și primul sărut pe obraz. M-am îndrăgostit.
Ploaia se opri, iar eu aveam nevoie de câțiva pași sub cerul ce părea mai limpede, înțesat de stele. Vântul alerga cu Gândurile mele, iar filmul se derula înapoi cu o viteză amețitoare, enumerând fiecare gest sau cuvânt al ei, toate doar pentru mine… „ Este târziu, poate sunt doar obosit… ” Rațiunea mă-împingea spre casă…
…Soarele pătrundea în fulgere fierbinți de lumină printre draperii, iar vântul mângâia în valuri perdelele prin geamul întredeschis. Ochii mei încă nu voiau să accepte iminenta trezire din visul ce mă aruncase în agonia dragostei, Visarea fiind chiar mai intensă decât întâmplarea în sine. Primul gând mă îndemnă spre telefon, dar Ceasul nu indica o oră potrivită așa că nu-mi mai rămăsese decât să-mi potolesc nerăbdarea printr-un mesaj scurt. Simțeam că într-un fel, i-as face ziua mai senină. „ Bună dimineața. ” au fost singurele cuvinte pe care zbuciumul meu sufletesc a reușit să le accepte, iar răspunsul veni fără să se lase îndelung așteptat: „ Bună și ție ” .
Cuprins de o nefirească nebunie, sării în papuci hotărât să trăiesc o zi mare. Era și timpul să las în spate dramele nemărginite, să privesc cerul în ochi și să mă bucur de viață.
Pe calendarul din bucătărie, 1 Martie era notat mare, cu litere roșii, parcă înadins să-mi arate cât de specială este această zi. Destinul scria o nouă filă în Cartea Vieții pentru mine, prima zi de Primăvară.
Fără cafea, fără țigară, alergai în stradă cuprins de febra inimii ce-mi zguduia universul. O zi senină cum nu mai fuseseră altele în ultima vreme, îmi stătea înainte. Aveam la dispoziție doar câteva ceasuri, câteva ore în care, la rândul meu, trebuia să-i zgudui cerul. În clipa aceea am realizat cât de străin mă aflu în lumea ei, despre care nu știam nimic. Mă simțeam cuprins de o panică sufocantă, de o groaznică neliniște. Forfota din stradă o regăseam în asentimentul simțirilor mele unde, la fel ca și mine, atâția Străini trăiau aceeași frământare amară. „ Și totuși, Ce să fac, Cum să o surprind??? ” Înecat în păienjenișul gândurilor, fără să-mi dau seama am urmat pașii spre locul în care ne-am despărțit în seara precedentă. Florăria din colț îmi părea mult mai vie, mai senină și îmi părea că îmi „strigă” șoptit Răspunsul mult căutat.
Florăreasa, o femeie bătrână dar zdravănă, cu ochii măslinii înfipți adânc în chipul oval, mă întâmpină cu un zâmbet jovial:
” Conașule, ți-au prins bine frumoasele mele aseară? Mândruța ta e gingașă ca un bobocel… Ia spune, să-ți dea baba ceva frumos pentru prințesa ta cu ochii de cafea? ”
Priveam la florăreasă încurcat de întrebare, dar și surprins de faptul că mă recunoaște. ”Oare ce să aleg din mulțimea de culori ce-mi amețeau simțurile cu parfumul lor proaspăt de primăvară?”. Întrebarea scufundată în apele negre ale nehotărârii mă amețea. Nimic nu mi se părea potrivit până în acel moment când, într-un colț, într-o găletușă stăteau cufundate pe jumătate în apă ultimele Frezii ale bătrânei florărese.
” Pe acelea le vreau, mătușă, Freziile.”
” Frezii, frumos, o alegere bună exact așa cum se cade. Să știi TU de la mine că florile astea sunt simbolul sincerității, fii CUMINTE cu ea. E o fată specială, nu una obișnuită, ascultă la mine. ”
” Mulțumesc frumos mătușă, sărut-mâna. ”
” Stai să-ți lege baba și-un șnur, să fie cu noroc! ”
” Mulțumesc, sărut-mâna! ”
Plătii bătrânei florile și-mi văzui de drum, dar ultimele cuvinte ale florăresei fuseseră atât de apăsate, încât îmi înțepau gândurile. „ Să fiu cuminte sau să fiu cu minte? Și cum așa, nu e o fată obișnuită? Ce-o fi vrut să spună… ” Timpul n-avea răbdare iar călimara își aștepta nerăbdătoare penița. Simțeam cum izvorul cuvintelor prinde să curgă, simțeam cum acel firicel subțire curând se va transforma într-un adevărat șuvoi de cuvinte. „ E vreme albă, de poezie! ”
” Ca un vis de primăvară, M-ai răscolit senin aseară, Pe alei demult uitate, Pe cărări nemaiumblate.
Stelele ne mângâiau de sus, Din răsărit înspre apus, Iar Vântul cald ducea spre noi, Parfum de frezii albe, moi.
Şi după ploi târzii mai rătăceam, Să mă citeşti din ochi cum te visam, Cătându-te la margine de curcubeu, Tu Primăvara sufletului meu.”
…Ziua-și săruta cu patos ultimele minute înainte de a se duce la culcare. Seara cădea melancolic îngălbenind zidul înalt de blocuri reci ce-și înălțau turnurile către cer unde curând avea să răsară luna. Era o înserare plăcută iar eu stăteam în stația de autobuz, în locul primei noastre întâlniri. Voiam cu adevărat să fie o surpriză așa că nu am mai sunat, dar în clipa aceea alte și alte gânduri începură să mă frământe și să mă sperie: „ Dacă se răzgândește și azi își schimbă drumul sau dacă iese în oraș cu prietenii, atunci eu… Am stricat totul!”. Gândurile mele se opriră însă aici pentru că Tu veneai din susul străzii, coborând cu mers ușor: Păreai abătută. Părul îți fremăta ritmic, în jocul pasului, lăsând, când și când, să se întrevadă scânteia ochilor tăi de cafea. Răspândeai în jurul tău un fel de melancolie bacoviană în care romantismul dăinuia cu prisosință. Avea dreptate bătrâna florăreasă, ești specială. Probabil în toți acești ani a întâlnit și cunoscut fel și fel de oameni iar ochiul ei se formase în a căuta și citi simplitatea firii.
Ne mai despărțeau câțiva pași când chipul tău se lumină de fericire. M-ai văzut și într-o singură clipire ai alungat toți norii ce-ți întunecau cerul.
” Bună Andreea, un mărțișor pentru tine. Și scuze că nu am sunat. Am vrut să-ți fac o surpriză. ”
Ca într-o mustrare, ridicând o sprânceană, m-ai privit suspicioasă. Mi-ai atins obrazul cu o sărutare moale ca un fulg, apoi inspirând adânc parfumul florilor ți-ai deschis gândurile.
” Da, Dorin. Mi-ai făcut. De unde ai știut? ”
” De unde am știut? Ce să știu??? ”
” Florile. Freziile! De unde ai știut că Freziile sunt florile mele preferate. Cine ți-a spus, cum ai ghicit? ” , chipul tău părea tot mai însuflețit iar obrajii zvâcneau în culoarea bujorilor.
” Nu știu, așa am simțit. Cred… ”
M-ai oprit din șirul vorbelor într-o îmbrățișare strânsă. Aproape că-ți simțeam bătăile inimii și clar în clipa aceea știam ce vreau, știam că vrei.
Pornirăm spre casă ținându-ne de mână ca și cum Drumul ar fi fost plăcută plimbare pe Calea Lactee. Câteva lucruri despre mine, câteva lucruri despre tine, aveau cât de curând să se contopească într-un singur cuvânt: Noi.
… Primăvara ne îmbrățișase cu atingerea ei dătătoare de viață, ocrotindu-ne și înflorindu-ne dragostea. Din când în când ne mai scutura în repezi furtuni, dar toate treceau sub mângâierea bonomă a soarelui. Încercam să-ți fiu mereu acolo unde simțeam că ai nevoie, iar tu-mi dădeai tăria cuvintelor și freamătul melancoliei. Între noi doi magnetismul universului crease o nouă dimensiune a imaginarului. Viața noastră părea o joacă în care doi copii descoperă tainele iubirii. Uneori capricioși, ne revoltam pe rând împotriva sistemului și a legilor firii, alteori pur și simplu adormeam într-o îmbrățișare lipsită de cuvinte. Feriți de ochi străini, am învățat să ne scriem povestea dintr-un colț al nostru în care succint fiecare minus a adus un plus.
Și ar fi fost o pierdere prea mare pentru mine dacă chipul tău nu ar fi strălucit o singură zi atunci când înaintea ta, ochii mei scuturau Timpul pentru a-ți smulge cel din urmă zâmbet înainte de culcare. Fără cuvinte îți mângâiam sufletul cu atingeri calde iar ochii tăi cereau tot mai mult și tot mai insistent. Setea de iubire răsuna ca un ecou pierdut în neliniștea firii cântând parcă Dragostea mistică dintre Apă și Pământ.
Și nu-mi trecea zi fără tine cum nu-ți treceau nopți fără mine. Primul „Te Iubesc!” a lovit ca un fulger într-o explozie de bucurie, după o noapte fierbinte, ca mai apoi să-mi cadă ca o povară mult prea mare peste umerii. Îți odihneai tâmplele pe pieptul meu când de sub părul răsfirat, inima mea lovea puternic cerând să iasă afară. Pentru tine a fost simplu, două cuvinte, sincere și curate, dar eu, ca om al cuvintelor, cum să o spun să sune la fel de alb pe negru?
Din acel moment liniștea mea s-a transformat în zbucium, un zbucium intens pe care am încercat să ți-l ascund, să îl feresc de ochii tăi și ce avea ca într-un final să mă consume.
Atunci am aflat că Timpul îmi este cel mai crud dușman. Încet, Întunericul m-a înghițit iar Tăcerea avea să te depărteze cu trup și suflet de lângă mine. Obrajii tăi au suportat furtuni pe care nici cei mai temerari mateloți nu ar fi îndrăznit măcar să le privească dar Inima ta a cedat prima, cutremurul neîncrederii înveninându-ți simțurile. Ai plecat, lăsând în spatele ușii noastre doar liniștea surdă pe care zbuciumul meu interior nu reușea să o frângă în cioburi.
Sunt Singur, Eu și scrâșnetul fiarelor din suflet.
Ne-am condamnat iubirea în două cuvinte fără apel…
… Când și când te mai zăream pe străzile de altădată necutezând să stau în calea ta. Îmi înghițeam amarul plecând ochii ca un laș în fața Destinului, necutezând să îi țin piept. Anotimpurile se perindau într-un ciclu continuu, iar eu cu fiecare zi căutam tot mai aprig acel Răspuns ce avea să-mi redea pacea sufletească. De nicăieri nu se zărea lumina, iar licărul Speranței pâlpâia slăbit pe moarte. Simțeam că Timpul îmi cere să renunț, învins, la tot ce am însemnat Eu pentru mine.
Priveam cu Groază străzile prăfuite sau spălate de capriciile vremii ce ocroteau cu bunăvoință aceeași oameni cu suflete reci printre care trebuia acum să mă amestec. Rutina cotidianului părea să fie noul tipar al vieții mele când de nicăieri o scânteie reaprinse focul încrederii.
Soarele era sus pe cer îmbrățișând cu dragoste Pământul. Pașii mă purtară întâmplător prin locuri prin care demult, trăisem cu adevărat o Poveste.
” Să-mi trăiești, Conașule! Trecu ceva vreme de când nu te-am mai văzut. Ori ai uitat de baba Floarea, ori n-ai fost CUMINTE cu mândrulița? ”
Trasei adânc din țigară încercând parcă să sufoc cuvintele bătrânei florărese. Ochii îi sticleau acoperind parcă tainice gânduri. Nu știu de ce această femeie apărea în viața mea în momente în care nici o cheie din lume nu se mai potrivea în fața ușii închise mie. „Cuminte!” – Acest cuvânt mă răscoli adânc în suflet, agățându-mă în amintiri tot mai vii și dureroase. Văzându-mă pierdut prin alte tărâmuri, bătrâna parcă încercă să-mi mai aline off-ul ghicindu-mi durerea.
” Hai să-ți dau niște flori maică, că te văd posomorât și nu-mi placi așa. Știi că mi-e drag de tine, na, ține aici… Dragostea naște ca florile. Înmugurește în Primăvara vieții, te încălzește cât cuprinde Vara, iar toamna veștejește. Nu fi trist maică, mai e Timp dacă Vrei și Crezi. ”
În mâinile mele stăteau legate într-un șnur de mărțișor un buchet de Frezii albe. Ochii tăi erau acolo cuprinși în albul pur peste care din Întunericul sufletului meu picurau cele două cuvinte. Te iubesc, te iubesc din toată ființa mea! Tâmplele-mi zvâcneau într-un tremur intens.
” Mătușă, ce zi e azi? ”
” 1 Martie. Dar tu copile, pe ce lume trăiești?! ”
” Sărut mâna mătușă, și îți mulțumesc. Pentru tot!!! ”
În urma goanei mele nu rămase decât uimirea de pe chipul bătrânei.
În sfârșit aveam Răspunsul, de fapt întotdeauna a fost în mine dar neștiind unde să-l caut am rătăcit prin lumi străine.
… 1 Martie, o zi cu înserare plăcută. Soarele se stinge la fel de domol, luând în tăcere lumina primei zile de primăvară.
În fața ușii tale stă același buchet de Frezii albe cu care am început să scriem Primăvara vieții noastre. Abia Azi am înțeles că cele două cuvinte trăiau la fel de sincer și curat în tot ceea ce Noi a însemnat pentru mine, în toate zilele de când te-am întâlnit. Nu am știut să ți le spun dar te-am iubit prin fiecare mângâiere, te-am iubit prin fiecare gest și te-am iubit așa cum numai un suflet pereche te poate iubi. Și te voi iubi mereu, de azi înainte pentru că azi, nu mă mai tem iar Destinul își poate încheia curând povestea. Finalul îl vom scrie singuri, așa cum singuri vom alege unde vom pune punct.
Prin geamul ferestrei Vântul își suflă adierea calmă în ton cu gândurile mele.
Liniștea surdă a început să scârțâie mecanic în ritmul cuvintelor cu care umplu pagini de hârtie. Cele două cuvinte, în esență, au chip acum și prind și formă. E timpul să-mi sting țigara, să-mi sorb ultima gură de cafea și să pornesc spre tine. Și ca un ultim gând, Andreea, citești și poate te întrebi de ce te-am scris aici, de ce așa, de ce acum… E simplu, draga mea. Azi ți-am spus că Te iubesc?!
Melancolii Nocturne 