Se mai întâmplă să….

Se mai întâmplă să….

… Un vânt, parcă turbat, dar jucăuș, sfârteca liniștea nemărginită, dând ocol și răscolind din timp în timp covorul arămiu al frunzelor căzute. E o noapte târzie de octombrie, cu o lună imens rotundă, intens luminată și un covor de stele pe un cer limpede sub care vara încă se ceartă cu sora ei mai veche și roditoare însă blândețea acestei toamne parcă mângâie natura în liniștea ei.

Un huhurez își fâlfâie aripile zgomotos în vecinătatea ei. Ana, întoarse capul și privi îndelung pasărea ce-și înecă zborul în întuneric. Deși rătăcită, știa în sinea ei că înapoi, să se întoarcă, nu mai are rost, înainte, însă, n-avea unde ști, așa că pașii ei căutau poteci orbecăind la întâmplare. Trecură patru zile și trei nopți de când a plecat din Casă doar ca să dovedească Universului că pasul Ei e încă sănătos. Fără frică-n ochi, n-avea teamă în înfruntarea ce a pus-o de față cu întreg întunericul din noapte și cu întreaga singurătate din zi. Momentele de liniște păreau intens funebre și o făceau pe alocuri să grăbească Timpul, dar se domolea când păienjenișul gândurilor se aglomera și o coborau în sine. Era liberă și, pentru întâia oară, fericită.

De pe înălțimea unei costișe mai răsărite, i se păru, în vale, că zărește într-o margine, ferit de ochii lumii, un licăr de lumină, ce scânteia viu și aproape ritmic în coasta întunericului.

”Am să merg într-acolo, și fie ce o fi!” își spuse, dând un imbold sufletului ei încremenit de oboseală… Coborî totuși fără grabă dealul, scuturându-și hainele ponosite și pregătindu-și cuvintele în fața necunoscutului. Noaptea e încă tânără, iar timpul nu i-a fost niciodată dușman. Privi cu smerenie ca într-o rugăciune pe cerul înstelat spre o stea anume, o stea micuță aproape lipsită de lumină, dar pe care o simțea adesea aproape, în inima ei…

Un gard din lemn bătut de secole, uscat de vânturi și putrezit de ploi înconjoară un iaz sub împărăția broaștelor care, în momentul în care Ana cea blândă salută, începură o simfonie în bariton. La capătul cel mai întunecat se zări coliba legată în iederă groasă prin care răzbea ca o gură ruptă, ferestruica oazei de lumină. Marginea iazului lăsa loc de o palmă pasului iar fata își lipi tâmpla și urechea de peretele rece și umed, pipăind la fiecare pas zidul în căutarea unei intrări… Nu se auzeau voci, pași sau zgomote, afară de numai murmurul lemnului ce trosnea în focul vieții. Prin ochiul, parcă spart în zid, privi în interior… ”Un Univers… în Univers….”

O cameră largă, perfect rotundă, o masă de lemn vechi, perfect rotundă, cu rădăcini ce sfârtecau pământul aspru și bătut, un jilț de catifea vișinie întors cu spatele spre fereastră și un pat de odihnă, larg, bătrân și acoperit în cearceafuri de un alb văruit. Pe masă o sticlă și două pahare dintr-un cristal aproape lacrimă și o cutie cenușie din lemn exotic afumat…..

Observă în dreptul jilțului cum un fum alburiu ca o ceață densă și rece afundă camera într-un iz de mosc și lemn dulce… O mână îi făcu un semn scurt, din două degete:

– Intră, te rog… și în dreptul ei peretele se rupse ca o poartă de castel….

Odată trecut pragul avu o mare surpriză….. Hainele ei zdrențuite se schimbară ca prin minune…. Întreaga ei ținută părea desprinsă din poveștile cu prinți și prințese pe care le citise cu veacuri în urmă, alături de mama ei ce încă nu era o stea pe cerul infinit. Totul era negru, dar fin, blând și cald la atingere.

– Brandy?
– Da! Răspunse hotărât la ceea ce simți în fire a fi o întrebare, fără a cunoaște însă și vreun sens.

Picături roșiatic-arămii de toamnă se revărsau limpede în cristalul adânc al paharului, licoarea aproape magică, împrăștia o aromă tare și dulce și răsunau ca o odă în glasul sirenelor. Se apropie și ridică paharul.

– O țigară?

Se întoarse către Stăpânul Casei adâncit în jilț:

– De ce nu? Nu mai fumase niciodată. Babacul tatălui ei fuma pipă și la ocazii trabuc. Își aprinse țigara și trase încet, să nu se înece cu fum… Suflă, lăsând fumul să acopere cumva claritatea unui prim schimb de priviri…. Era un domn, elegant, foarte elegant, ceva ce nu-i fusese dat să vadă în casa ei. Era un domn ce-i furnica pielea și-i cutremura întreg corpul doar privind-o.

– Vino mai aproape, Ană!

Ar fi vrut să se împotrivească, dar picioarele porniră singure. Se așeză pe marginea jilțului și trase un nou fum din țigară. Sorbi din licoare și îngăimă scurt:

– Tu…?
– Eu!

Se ridică și-n ochii Ei se părea înalt cât Lumea. Îi cuprinse obrajii între palmele mari, dar blânde și o apăsă pe buze cu o sărutare. Ana se simțea moale, topită ca un bulgăre înghețat în sânul primăverii. Și totuși, nu are nume…

– ­Te așteptam, Ană! Te aștept de o viață!!!!

Ochii lui erau ca doi cărbuni de jad, pieptul lui ca scutul lui Atlas… iar glasul, lira lui Orfeu!!!

 …There’s a lady who’s sure all that glitters is gold
And she’s buying a stairway to Heaven
When she gets there she knows, if the stores are all closed
With a word she can get what she came for
Ooh, ooh, and she’s buying a stairway to Heaven…

Dânsul. murmura încet un cântec pe care nu-l știa, dar pe care îl auzise cândva, în vis. Legată în brațele lui se legănau pe șipotul cuvintelor ce curgeau flămânde de alte cuvinte, pe care le strângea între dinți. Focul trosnește ca lemnul în șemineu, iar Ritmul, ca o gondolă pe apele liniștite ale Adriaticii în inima Veneției… Trupul lui de zeu olimpian îl resimțea ca pe o stâncă în imensitatea furtunii dezlănțuite. Rochia căzu pe jumătate lăsând goliciunea trupului să-i dezvăluie pieptul delicat și sânii fragezi ce n-au simțit până-n acel moment atingeri străine…Vârful degetelor lui îi electrizau nurii, iar buzele lui mușcau cu sete…. Fără ca să-și dea seama, cumva era în mijlocul patului, între cearceafurile de mătase ce parcă o încolăceau în timp ce el îi aprindea trupul milimetru cu milimetru… Scăpă fără să vrea un geamăt scurt, apoi altul mai intens, dar într-un final realiză că degeaba se opune, vor curge la nesfârșit….

O amețeală de culori, sunete și temperaturi de tot soiul îi zăpăci simțurile…. De nicăieri, simți cum o mână puternică o zguduie ca mai apoi să smulgă din Templul Înrobirii….

– Anăaaa, plânge fetița!

În secunda doi cerul ei luă foc. Deschise ochii, lângă ea….Vasile! Un om!!! Un om care sforăie mormăind cuvinte înecate în salivă…. Ochii îi lăcrimau sincer, iar primul gând…. cuprinse un cuțit. Al doilea, un topor….
” de ceeee, de ceeee, nu, nu vreau!” Mintea ei plină de furie își imagina cele mai întunecate culori… Plângea cu ochii în pumni, iar scara spre rai acum e doar o autostradă spre iad… Smiorcăind se ridică din pat și intră în camera fetiței, pe care o luă în brațe legănând-o, sperând să o adoarmă. Într-un final copila se liniști, iar ea se duse la baie, se așeză pe wc, aprinse o țigară, sorbi o cană de must rece și boci din nou. ”de ce eeeu?”
Se întoarse în pat și se așeză cât mai la margine, ferită de orice atingere a lui Vasile, privind cerul senin, cu stele multe și o lună mare ca un cerc, murdar pe alocuri de noroi, cum o priveau pe Ea,  Ana, prin geamul ferestrei de la etajul 8 în care apa caldă vine când vrea ea.