IV. Simt... Te simt!
Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre,
ce traversează noaptea,
luminând cu lampa palidă,
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.
Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.
Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări
prin care soarele
trecea-n secret.
Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.
Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!
Fecioară, tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă, în întunericul ce crește, ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu. Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte, înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri, stând întins pe patul nostru de vise, îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.
Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri, hotărât să regăsesc chipul singurei femei pe care lumina nu clipește iar timpul o dezbracă de secunde.. Un singur cuvânt îți este scris în pupile, și naște, și moare într-o clipire, răsfirându-se prin viața mea, adânc, înăbușind pașii următoarei primăveri, ce pare că azi, prin tine a renăscut.
Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate, nici delirul în zbuciumul profetic, nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite însetate de sânge, flămânde în carne, nu mi te pot lua. Să nu-mi atingi acest sărut, pentru că… poartă o lacrimă înăuntru. Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!
La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele, trenul vieții s-a oprit. Mișcările de dragoste s-au domolit, ca într-o gară ce nu a cunoscut niciodată călători. Eu, singur, vers pe o pagină albă. și Tu… Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!
Privește-mă! Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut, în strălucirea întunericului brut, ce ascunde tainic, frigul din inima noastră veșnic nemuritoare. Ascultă-mă! Îți voi vorbi într-o limbă de piatră, țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi, aducând în spatele pleoapelor tale o iarnă sub piele, un poem ce repictează prin cuvinte, un cer pentru doi, un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.
Iar acum, Tu, cititorule, ai simțit vreodată că stai în miezul timpului tău? Eu, nu! M-am născut și-am trăit în afara poemului unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat, dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia, ce fel de aripi poartă înspre nori, acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.
Melancolii Nocturne 