Noapte Bună

Închide ochii, de-i târziu… ce rost mai au atâtea lacrimi,
Cuvintele nasc dorul viu și-ți lănțuie sufletu-n patimi…
Zâmbești, dar zâmbetul de azi nu mai e cer de vreme bună,
Încerci să te ridici când cazi, dar cazi din nou oftând spre lună.

În întuneric ești o stea dar soarele ce te încălzește,
A risipit căldura sa și dintre nori nu-ți mai lucește.
Te simți străină între rânduri de vise șterse de culoare,
Lași spaima să îți nască-n gânduri c-ai fi din cele căzătoare.

Plouă pe ochii tăi furtuni al căror vânt turbat vuiește,
Sub rug, văpaia-n doi cărbuni, pâlpâie stins, abia mocnește.
Ce e iubirea, unde pleacă, cum a trecut și cât a stat,
Răbdarea parcă nu-ți mai rabdă o mângâiere, un oftat.

Sub sânul stâng se ofilește o inimă demult, mai caldă,
Și țipă, zbiară, vrea, iubește, se mistuie sperând să ardă,
Întregul trup cu chip plăpând, să aparțină iar iubirii,
Cu sânge de petale-n gând s-au dus pe rând, toți trandafirii.

Te scutură de false rele, dă-ți umbrele jos de sub tâmple,
Ești mult mai sus de alte stele și multe inimi vor să-ți cânte,
Ascultă vocile ce-n suflet bat ca într-o poartă ferecată,
Lasă lumina albă în cuget să smulgă în veci acea lăcată.

Închide ochii și visează seninul unei ploi de vară,
Căci din neant se colorează năluca unui chip de ceară.
Pierde pustiul amintirii ce urlă ca un lup la lună,
Și dă-i un nume povestirii, dar până atunci, hai… Noapte Bună.