Spune ceva…

 

Întunericul a învins cea din urmă vâlvătaie…
E târziu ca să mai tulbur amorțirea din odaie,
Sub o mantie de vise ce îmi apasă suflul greu,
Rugăciunea vag se pierde în căutarea unui zeu.

… Liniștea difuz îmbracă varul zidurilor goale,
Fără somn, fără cuvinte, fără semne de întrebare,
Doar privind Tăcerea surdă unde gând de gând se leagă,
Inima-mi vrea să te ascundă, în rătăcirea ei pribeagă.

Nu mai vrea să rabde dorul dar nicicum să dea uitării,
Zbuciumul lăsat în urmă, pradă foamei, resemnării,
Când pe cer răsare Luna, când sub stele suflă vântul,
Își dezlănțuie furtuna, numai să-ți simtă Cuvântul.

Amintirile curg ploaie pe obrajii rupți de viață,
În pahar încă topește restul unui cub de gheață,
Fumul acru de țigară parcă-mi țese rând în rânduri,
În cămara în care Noaptea mă încuie între gânduri.

Pe pereți mai joacă umbre, când și când, înșelătoare,
Mai trezesc câte o speranță care, fără sorți, dispare,
Mă aruncă-n val dar valul se zdrobește în mal, de stâncă,
Lăsând doar un gol în suflet, rană rece și adâncă.

Rană ce-nvechește trupul tot mai obidit de zile,
Tâmplele sunt tot mai albe, fanteziile senile,
Mâinile se frâng în tremur sub privirile pierdute,
Ochii mi se închid sub glasul… așteptărilor absurde.