O altă întrebare…

 

O altă întrebare…

Nu pot schimba nimic din drumul alb ce merge înainte,
simt doar tăceri târzii ce te-au șoptit cumva, în mintea mea,
din valurile unui vis ce-și pierde sensul, fără de cuvinte,
mă întreb cu atâta înfrigurare, ce caut eu, străin, în viața ta?

Cu ochii stinși în palme, mi te arunc cu dragoste în rânduri,
sperând din amintiri să creionez conturul zâmbetului tău,
să-mi fii o liniște în miez de noapte ce freamătă în gânduri,
ducând departe norii vremurilor ce se adună în păreri de rău.

De m-ai urî în doze mici, ți-aș căuta nevoia de împăcare,
aș aștepta un semn să îți arăt că numai pentru tine sunt aici,
cum cerul scufundat în întuneric, caută frânturi de soare,
cine sunt eu în viața mea, fără de tine, poți să-mi zici?

Când dragostea a hotărât să se arunce în necuprinsul mării,
în mine ai lăsat o piatră rece, o stâncă cătrănită, fără de hotar,
amar, din spuma neîncepută am deprins gustul înstrăinării,
și izul tău dulceag se risipește în apus cu dorul… în zadar.

Poate răspunsul poartă urme de durere fără vindecare,
și sufletul cu teamă, ascunde ochilor adevăratul drum,
privind spre cer, arată inimii același semn de întrebare,
cine ești Tu în viața mea, cât te iubesc, cât sunt nebun?

Cu drag, Mishuk

 

 

Certându-mi inima…

 

Certându-mi inima…

N-ai timp să mai citești o carte de când nu ai mai scris un vers,
când gândul ți-e fugit departe, când sufletul zâmbește șters,
te-ascunzi cu lacrimi printre rânduri fără să știi de ce aștepți,
bați cuie în aceleași scânduri ce par mai strâmbe când le-îndrepți.

Nu îndrăznești să-i ceri cuvinte, te plimbi cu ochii prin tăceri,
escaladezi dureri succinte, trăiești prezentul veșnic ieri,
lași Timpului a Ta secundă, urmându-ți soarele-n apus,
în umbra lunii să te ajungă mareea unui ultim puls.

Privește-mi gândurile toate ce în întuneric strălucesc,
m-ai pus cu stelele în noapte de la fereastră să șoptesc,
mi-ai alungat din gene somnul cu zbuciumul tău nefiresc,
și parcă-n ciudă cu creionul ți-ai scrijelit, „ da, o iubesc!”

Te-ai condamnat să-mi fii otravă sub masca unui rol perfid,
pe scena dragostei în grabă ți-ai tras cortina, m-ai mințit,
și-acum în piept îmi bați rănită cu friguri care mă îngheață,
cu-o jumătate neîmplinită m-ai pedepsit să trec prin viață.

Degeaba zbieri când n-ai cuvinte, însuși ecoul ți-este frânt,
când rana tinde să se zvânte naști sângerări ce nu-și au rând,
și picuri lacrimi în cerneală, și-mi tremuri mâna-n albul nud,
numele Ei l-ai scris pe coală… tu-l tot repeți, eu tot îl plâng!

Cu drag, Mishuk

Tăcerile din Tine…

 

 

Tăcerile din Tine…

Și vine o zi ca azi, când te simți singură,
când simți că sufletul parcă își pierde din putere,
când ploile se rup din nori prin densa negură,
purtând în picuri lacrimi vii de teamă și durere,
când simți cum întunericul împinge înspre apus
orice scânteie de lumină ce îți dădea speranță,
cumva tăcerile din umbră ochii ți-au ascuns,
acum deșiri cu inima, nod după nod, un fir din viață.

Și poate mâinile-ar vorbi un pic mai mult,
când chipul din oglindă nu îți mai zâmbește,
când tălpile ce-ți poartă pasul veșnic blând,
prin nopțile fără de lună în care totul ofilește,
rămâi cu gândul peste timp fără de mângâiere,
plouă în suflet, pe obraz tac lacrimi în cădere,
mici stele fără nici un cer lipsite de putere,
și l-ai pierdut pe azi de ieri, răpit de-o adiere.

De-i frig în suflet, adăpost fă-ți dintr-o bucurie,
dezbracă-ți doliul, nu e rost, fii tu, o poezie,
așază-n rânduri acei nori ce seamănă furtună,
și poate-n zori te recunosc, cât te știam de bună.
Fii cu răbdare când ți-e greu, nu-ți rătăci privirea,
în temeri care mai mereu îți amăgesc simțirea,
nu da uitării chip frumos un zâmbet de poveste,
încrede-te în Dumnezeu, luptă pentru tot ce este…

 

Va fi bine, fii încrezătoare și luptă,
luptă cu sufletul, cu inima și nu te lăsa pradă gândurilor nopții,

Cu drag, Mishuk

 

„Când îţi plouă în suflet, fă-ţi umbrelă dintr-o bucurie.”
Emil Cioran

Poveste scurtă…

 

Poveste scurtă… (fabulă)

Un cocoș fără pereche,
un pic surd de o ureche,
tot se înfoaie prin grădină,
poate culcă vreo… găină.

Cântă de vreo două ceasuri,
și tango, și jazz, și valsuri,
când pe tonuri ridicate,
când pe ritmuri balansate,
mai cu versuri deocheate,
tot sperând că nu-n zadar,
pentru sufletu-i ștrengar,
va găsi lângă cuibar,
o puicuță ca la carte
ultima lui dramă-n acte.

Cocoțat sus pe-un butoi,
contemplat de doi pisoi,
stă cu creasta lui pleoștită,
cu alura dichisită,
și cu foc, de dor și jale,
își închină osanale.

E fălos și mândru-n sine,
– Cine mai cântă ca mine,
de cu zori, ba până-n seară,
socot ceasul iar și iară!!!
Gospodaru-mi pomenește,
de când soarele-n deal crește,
pân-apune colo-n vale,
vocea mea biruitoare.

În ocol, cu mic cu mare,
se adună fieșcare,
să admire grozăvia,
ce-a împuiat gospodăria.

Vaca blândă îl privește,
țapul rumegă prostește,
lâng-un cal ce pe picioare
pare îngrozitor de mare,
nechezând ca să se știe,
că vrea autonomie.

Patru oi se dau vecine,

lâng-un cârd de gâște pline,
behăind pe limba lor,
bârfe noi de prin obor.

Grohăind din coștereață,
porcul se ceartă c-o rață,
care-l vede domnitor,
pe noul cârmuitor.

Cocoșul își umflă pieptul,
ascunzându-și tot regretul,
că fiind frați prin alianță,
între el și doamna rață,
va fi sigur o creanță.

Ba susține ca de mâine,
să-l gonească toți pe câine,
un nou plan de lege-n șură,
vechea ordine să apună!

Toate, dintre dobitoace,
numai urechilă tace.
Ronțăind în colț de gură,
ce-auzi prin bătătură,
către șoarec ciripește,
treaba e-n coadă de pește,
parc-ar vrea, dar nu poftește,
dacă câinele plătește,
poate că se mai gândește.
Morcovi mulți, oricând dorește.

Zarvă mare în bătătură,
Mai cu ceartă, mai în glumă,
Vor să meargă împreună,
Ca un neam sau… ca o turmă.
Dar cum orele se scurg,
soarele cade-n amurg,
gospodarul ia c-apare,
cu o lamă sclipitoare,
și-i trimite la culcare.
Doar cocoșul încă sare…


Cu drag, Mishuk

 

Dragoste și sânge (Enika)

 

 

Dragoste și sânge… (cântec pentru o tulipă)

Cioplește-mi piatra inimii dintr-un mănunchi de vise
și închide-mă în suflet, cu lacăt fără chei,

Din umbra ochilor ce-mi stau ca două porți închise,
să nu pot pierde dragostea ce o ascunzi în ei.

Ascunde-mi mângâierea printr-un sărut în palmă,
apoi cât poți de tare, doar ține pumnul strâns,

Și îmbracă-ți adierea cu acel parfum de primăvară
ce înlănțuie iubirea într-un fior adânc, ascuns.

Zâmbește fără milă, să-mi rupi din ceruri luna
ce parcă împărățește într-un senin etern, dar crud ,

Trezește-mă din mine să simt din nou furtuna,
ce spintecă în lumină un întuneric veșnic surd.

Dă-mi febra dimineții, când alergând prin ploaie
șterg de pe chip tăcerea ce-mi tremură-n priviri,

Lovește-mă în suflet, pierdut printre noroaie,
să îmi ridic iar dragostea ce-mi arde în simțiri.

Strigă-mă pe nume cum nimeni nu o face,
aruncă-mă-n cuvinte sub tonul vocii blând,

Dă-i inimii războaie în anotimp de pace
să nu întrebe unde, nici cum, de ce sau când.

Arată-te în versuri ce nu-și vor loc în gânduri,
scrie-mi chipul lunii din noaptea ce s-a scurs,

Cu acea cerneală veche cu care printre rânduri,
șoptești secretul ochilor care m-au ascuns.

Deschide printre buze glasul, preț de o clipă,
conturul lor să nască acel ecou sublim,

Sub care un vârf de munte lovit de o tulipă,
îmbrățișează golul pe care-l zămislim.

Aruncă-mi-te-n cale când teama te ajunge,
când steaua cea din urmă lumina își va topi,

Îmbracă-ți poezia în dragoste și sânge,
trăiește-ți vindecarea prin melancolii.

 

Ai așteptat să vezi ce hram îți port în gânduri,
acum aștept să desenezi cumva aceste rânduri,

Cu drag, Mishuk

 


foto: Elena-Violeta (Enika)

Răspuns…

 

Răspuns…

Mă scutură de pulberi doar, mă curăță din praf
și smulge-mă cumva din groaznica îndepărtare,
Prin care tonul vocii tale murmură în tremur grav,
tăcerea șoaptelor fierbinți de dor, cu iz de înstrăinare.

Nu poți să-mi spui nimic și totuși mă privești absent,
citind din fiecare vers cumva, peste măsură,
Iubiri ce nu-și mai leagă în cord ecoul coerent
de tainele destinului de-a fi cândva împreună.

Nu-mi ceri să plec, n-ai gând nicicând să-ți stau?
privirea ta alunecă în noapte ușor înspre fereastră,
Și-atunci mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau,
dacă mai știu să-ți fiu mereu străin în viața noastră.

M-ai folosi asemeni unui ac în orice supărare,
de-ai ști spre care ușă ai vrea să mă îndrepți,
Dar sufletul în întuneric, te ceartă și te doare,
și n-ai răbdare să asculți ce vrei de fapt să ierți.

Ți-am înțeles în rânduri din gânduri rătăcirea,
și ți-am zâmbit alături când soarele ne ocolea,
N-am vrut măcar o clipă să-ți tulbur fericirea,
dar iată-mă furtună, împrăștiat prin viața ta.

Nu-ți cer decât să mă privești în ochi preț de-o secundă,
s-asculți bătaia inimii ce-mi plânge amar în piept,
Sfarmă doar puterea zidului ce tinde să te-ascundă,
și din Cuvântul Tău promit că veșnic nu mai plec…

 

Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva,
Cu drag, Mishuk

 

foto: Lorena Elena Stuparu

Ieri, azi și… poate mâine

 

Ieri, azi și poate mâine


Ieri eu te-am întâlnit, pot spune, pentru întâia oară,

real, deși mi se părea că te cunosc chiar mai demult,
Ca într-o amintire, chipul tău ce-avea în vânturi să dispară,
păstră ecoul unui dor absent, dar viu și totuși crud.
Ne căutarăm ochii preț de câteva false secunde,
ai tăi căprui deschis, ai mei aproape întunecați,
Dar șoapta gândului din buze nu putea pătrunde
și am tăcut și eu, până am fost destul de îndepărtați.

Azi parcă mi te-ai așezat de nicăieri în multe rânduri,
silabele îmi picură în ploi, pe ritm de epitaf în tot ce scriu,
O voce de demult mi te-a trezit prin vis cu alte gânduri,
oftând prin virgule portretul unui chip veșnic pustiu.
Te recunosc când scrii, și știu că dacă nu ai fi așa departe,
aș alerga desculț prin vremuri, un ceas, un an, o viață, înspre tine,
Aș căuta în cărțile destinului Cuvântul care ne desparte,
l-aș preschimba într-un răsărit de soare astăzi pentru mâine.

Mâine te voi lăsa cuprinsă între coperți precum o preafrumoasă carte,
și versul tău va odihni cu dragoste, pe pagini albe în iz de calm, trandafiriu,
Iar mâna mea te va deschide tremurând la ceas târziu, în miez de noapte,
să-ți simt pe cord condeiul rece, prin inimă cum trece ca un bisturiu.
Te voi citi cu setea Soarelui ce-și oglindește chipul peste stele,
frânturi din aura încercuită adânc în negrul nesfârșit abis,
Și poate la sfârșitul nopții cu drag mă vei desprinde dintre ele,
să-ți fiu Luceafărul ce-ți poartă dragostea dincolo de vis.


Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva,

Cu drag, Mishuk

 


foto: Ioana Popa