Fata Străinelor Ploi

 

… Și de departe cade înserarea ducând cu ea petale de rugină,
pe genele a căror ochi înfierbântați, cad lacrimi reci pe buze ce suspină.
Un icnet sec, un gol ce se ridică,
din pieptul prăbușit pe-un braț, cuprins de frică…
Tu, tremuri!
…În nervi țeși caier de lumină,
Furtuni ce-n tunete ascund durerile ce te animă.

Când tremuri vântul sparge glasul timpului ce curge prin fereastră,
Jucând perdelele pe ritm de vals în liniștea din casă.
Îmbrățișezi singurătatea trăgând timid firava ei aripă
Din poale întuneric și din obraji ispită. 

Ești ca un far ce strălucește-n zare,
Pe care mateloții, rătăciți pe mare,
Îl speră mai aproape dând ruga lor târzie,
Legată de-o speranță ce poate n-o să fie. 

E prea târziu să scuturi cerul de sclipire,
Când fiecare stea cerșește soarelui un strop de strălucire,
Când luna îți tulbură adânca cugetare,
Cu umbra oglindită în necuprinsa zare,
Te răsfoiești din amintiri uitate…
Când nu erai mai mult decât un fir… o carte. 

Tragi storul cenușiu și te închizi în tine.
Cu părul răsfirat în onduleuri line,
Agiți din suflet liniștea uitării,
Și te arunci în valuri… sorbind tot calmul mării. 

Și Soarele renaște…

… Ca un păianjen țese crâmpeie de lumină
când zorii cresc din vreme în liniște deplină,
Te risipești în ceață, iubindu-te cu vântul,
Spre alte Orizonturi descătușându-ți Cântul…