Părăsită…

 

Te-ascunzi sub mantia tăcerii, într-un colț, lângă fereastră,
Privind spre sus în faptul serii, spre luna ce are să crească.
Te simți streină în cămară, dar teamă îți e să pleci din umbră,
Când vânturile de afară așteaptă doar să te pătrundă. 

Te prinzi de albul var pe ziduri, genunchii ți-i rărești la piept,
Aduni pe frunte riduri, riduri, și-o lacrimă sub ochiul drept.
În suflet nu ai mângâiere, doar glasul unui om tăcut,
Ce rătăcește printre stele, doar o fereastră spre trecut.

Te lași suspinelor ofrandă și lacrimilor crud izvor,
Acum nu mai e loc de grabă împărățind în dormitor,
Când toate-ți sunt cum vrei în voie, nimic nu e la locul său,
Chiar Arca pustnicului Noe s-ar îneca-n păreri de rău.

Te vinzi singurătății pradă, fără să ceri nimic la schimb,
Mândria, ultima decadă, a întors clepsidra cerșind timp.
Acum inspiri numai durere, ce-apasă pieptul tău plăpând,
Prin întuneric dinspre stele, asculți tăcerea tremurând…