… de crăciun

 

Din ochii celei care nu cuvântă, două scântei s-au stins pe veci!
Ducându-ți mâna peste tâmplă, aduni în palmă gânduri…Ștergi…
Stai cufundat în jilț, cu teamă, să te ridici ai vrea… dar poți?
Clar, liniștea prinde să geamă, înlănțuindu-se de porți.

Tu o privești cum în văpaie, roșul din păr, în flăcări vii,
Se încolăcește în odaie… Jocuri de umbră și stihii…
N-ai vrut s-alegi singur destinul și te-ai închis în voia sorții,
Acum în cupă ai veninul din sticlele singurătății

Freamătul vântului, un șuier, prin noaptea neagră și vâscoasă,
Pierdut-a doina ca de fluier și mângâierea armonioasă.
Turcoazul ochilor din suflet, te sapă crud stârnind durere,
De-ai fi avut două cuvinte, n-ai suferi azi în tăcere…

Perdelele se umflă-n valuri, lumini se nasc și mor în clipă,
Încremenită în idealuri, iubirea ta stă împietrită.
Nici un răstimp nu poartă cheie și nici o șoaptă nu răzbate,
Când ți-ai dorit n-ai vrut să steie, când ea te vrea nu se mai poate.

Atâtea gânduri… toate semnele de întrebare le-am agățat într-un cui, iar ușa…?

departe

Timpul Iubirii…

 

Era o minunată dimineață de iulie când, în dormitorul ei, soarele și vântul se jucau printre perdele gâdilându-i tălpile și alungându-i orice crâmpei de visare…  Prin fereastra întredeschisă, forfota dimineții pătrundea plină de viață în odăița minusculă în care-și trăia lenea matinală. Și ar mai fi lenevit în moalele patului strângându-și puiul de pernă în brațe dacă telefonul nu s-ar fi încăpățânat să sune rătăcit pe undeva printre pungile de cumpărături din bucătărie. Somnoroasă, își frecă pleoapele cu dosul palmei și se ridică să-l caute.
-Da!
La celălalt capăt un râs hohotit îi înțepă nervii, și ei încă adormiți.
-Somnoroaso, încă nu ești gata?  Nu ți-ai băut cafeaua, nu ți-ai fumat țigara?
-Ce vrei, ți-am spus să nu mai suni! Dimineața…
-Păi… nu vreau nimic. Voiam doar să fiu primul care-ți spune că ești frumoasă… și azi. Mă gândeam la tine, și…
-Și ce?
-Și atât…
Simțea că tonul interlocutorului, scădea în bucurie așa că mai domoli și ea din răutate…
-Ce faci?
-Uite, mă pregătesc de muncă și trag cum pot de mine să nu mă prindă patul. Dar tu văd că moțăi și o să întârzii.
-Bine, bine! De-asta m-ai sunat? Te-am angajat cumva pe post de ceas deșteptător?
-A, nuuuu… Voiam de fapt…
-Ce voiai?
-Nimic… De fapt mă gândeam la tine. Și voiam să te întreb dacă… dacă vrei să mergi cu mine la masă. Am făcut paste… cum îți plac ție și…
-Nu știu… Poate. Vedem. Altceva?
-Mmmm… nimic. Te las să dormi.
-Păi…???
-Păi ce?
-Păi spune-mi!
-Ce?
-Mă enervezi! Spune-mi pentru ce m-ai sunat…
-Păi…
-Bine. Pa-pa! 

… Închise telefonul fără să mai aștepte alte bâjbâieli și rătăciri sentimentale din partea interlocutorului. Zâmbea. Se simțea bine, oarecum revigorată după această scurtă conversație inopinată. Fără să se mai gândească, porni spre bucătărie să-și pună de cafea… Rătăci câteva secunde în fața oglinzii de pe hol, apoi mulțumită își luă țigările de pe măsuță, puse apă în filtru și se așeză în așteptare.
Fumul albăstrui se ridica în unduiri orientale, vibrându-i diafragma gândurilor în care se adânci… I se părea că Alexandru o curtează de câteva săptămâni bune, dar felul lui oarecum timid și indirect îl punea de cele mai multe ori în ipostaze ridicole. Era prima persoană pe care o întâlnise și o cunoscuse la noul loc de muncă, un tip drăguț, serviabil dispus oricând să o ajute. Mereu când ridica privirea peste biroul ei, îi întâlnea zâmbetul senin parcă imprimat cu unul din xeroxurile mari de la departamentul tehnic. Nu era micuț, dar trupul lui rubicond, ochii blânzi și mari, tenul măsliniu, părul lung și ondulat îl trăgeau oarecum în sfera dorfilor, iar ea îl tachina în fiecare pauză de țigară. Oricât de supărată sau numai plictisită ar fi fost în acele momente, privindu-l simțea o dezmorțire sufletească…

Lângă cafea o nouă țigară își fumega sfârșitul…
În fața dulapului își exprima nehotărârea cu cea mai aprigă furie. Părea că nici o rochie nu o mai avantajează, astfel încât ajunseseră toate aruncate morman pe patul încă nefăcut. Își trase la repezeală o pereche de jeanși albaștri, un pic prea mulați, un tricou alb, converșii, ochelarii fumurii cu ramă roz subțire, își trecu mâna prin păr… și gata. Zâmbi la gândul că ”Azi e modestă!”

În metrou realiză că în graba cu care a ieșit din casă, și-a uitat pe măsuță romanul de drum. Pentru prima oară se simți străină în acel amalgam de culori și voci ce o înconjurau într-o agitație continuă. Se înghesui într-un colț fără să îndrăznească să se așeze pe vreunul din locurile libere. Își scoase telefonul, dar semnalul prost îi șterse orice chef de navigații virtuale. Muzică nu avea așa că îl scăpă înapoi în gentuță. Când avea cartea, cele 40 de minute de drum păreau o oază de liniște dar azi… Azi își acoperi ochii mai bine sub întunericul lentilelor și cu mult curaj se puse pe observații tacite… ”Se pare că nimeni nu mușcă și… Am ajuns!” 

… În drum spre birou se salută formal cu câțiva colegi, schimbă câteva impresii despre cum va fi vremea și se puse la curent cu ultimele bârfe la o țigară. Starea de mulțumire se transformă într-o stare de bine când peste monitorul ei întâlni zbârlionții răzvrătiți ai fanului numărul unu. Îi trimise pe messenger un emoticon cu limba scoasă.
-Ce faci, urâtule?
-Mâzgălesc o schiță, tu?
-Aștept indicațiile pt. noul proiect. Și mi-e foame. Ce fumăm?
-M-am lăsat!
-De???
-De băut.Apă.
-Ai suuuuc? Dă-mi și mie!!!
-N-am.
-Ești nebun! Hai la o țigară!
-Haidi PA!
-Aaaaaa?

Ana, apăru de niciunde cu un teanc scorțos de dosare gălbejite. N-avea chef de ele, dar munca e muncă, așa că-și luă pixul între dinți și deschise primul dintre ele. Pierdu astfel patru ceasuri cufundată în cifre, și sistemul o anunță că e timpul unei bine meritate pauze de masă și țigară. ”Hooorey!”
-Băi, hai la masă!
-Hai!!!

Amândoi se ridicau zgomotos de la birou și ieșeau zumzăind în râsete pe culoar spre cantină. Alex avea obiceiul să-i ofere zilnic câte o bucurie culinară pe care ea nu avea niciodată puterea să o refuze.
-Băi, o să am nevoie de regim cât de curând din cauza ta.Â
-Nu-ți fă griji, gătesc și de-alea!
-Fugi, măi…

Mai fumau câteva țigări împărtășind ultimele bârfe auzite pe holuri și se întorceau la fel de veseli reluându-și cu bateriile încărcate ordinea de lucru. După job pășeau amândoi agale pe aleile Cișmigiului, servind cu poftă câte o înghețată de pepene roșu, în apusul zilei. Zilele treceau și odată cu ele și arșița sufocantă a verii, lăsând loc ploilor și covorului galben de frunze ruginite… Octombrie venise cu un șirag de zile, care mai de care mai reci și mai urâte întregind tabloul unei toamne ce readuse umbrela în accesoriile ținutei cotidiene. 

… Fără să deschidă ochii simți că e timpul să se trezească. Vântul încă vuia, dar ploaia se oprise și totuși un presentiment de neliniște îi frământa trupul. Se ridică din pat cu gândul să-și găsească telefonul rătăcit prin vreun colț ascuns al garsonierei când pe hol, sub pragul ușii de la intrare găsi un plic alb. Deschise ușa și… Trei trandafiri roșii așteptau cu buzele umede îmbrățișarea unui piept și bubuitul unei inimi… Și totuși pe holul scării nu era nimeni… Plină de emoții scoase hârtia albă pe care caligrafic erau pictate câteva cuvinte. ” Te iubesc, te iubesc și… te iubesc! P.S. Neața, Sunshine! ”
Mintea ei o luă razna plină de emoție: ” Cine și de ce? Să fie…? N-are cum, noi suntem prieteni și el știe bine asta. Mai bine să-l sun… ”  Și totuși se simți lipsită de curaj… Se gândi că timpul va liniști și va potoli orice emoție sau sentiment ce acum frământa sufletul admiratorului secret.

Trecuseră trei săptămâni în care rări ieșirile și plimbările prin ploaie. La muncă se trezi că se poartă distant și că-l evită fără vreo justificare coerentă. Faptul că nici el nu făcea și nu spunea nimic legat de situație o irita constant. Și totuși, cum era de așteptat, inevitabilul se întâmplă odată cu ziua lui de naștere. 

… Alex pășea lângă ea oarecum abătut. Pe fruntea lui păreau adunați câțiva nori ce dădeau semne că-n sufletul lui se apropie furtuna. O furtună secată de cuvinte dar plină de priviri oarbe, rătăcite-n gol. Nu spunea nimic, nici măcar nu zâmbea superior, și asta era total nefiresc lui, așa că se gândi să înceapă ea discuția.
-Ce păpăm bun azi? Unde petrecem?
-Nu știu… unde vrei, nu contează…
-Lasă-mă să fac eu cinste azi cu prânzul, ce zici?
-Nu, nu prea mi-e foame…     

Îi era teamă că discuția ar putea lua o direcție periculoasă dar totuși sperând că poate totul e doar în închipuirea ei îndrăzni să-l întrebe:
-Alex, ce se întâmplă cu tine? Te-ai schimbat…
-La fel și tu!
Deci era adevărat… el era îndrăgostit! Se simți datoare să lămurească problema.
-Îmi pare rău… dar eu nu simt la fel…
-Ce să simți?
-Nu te iubesc, Alex…
-Ți-am cerut eu?
-Nu, dar toată situația asta, o resimt ca o presiune…
În acel moment, lacrimile îi încețoșă vederea șiroind printre gene. Se întoarse cu spatele spre el… și continuă:
-Nu te iubesc. Vreau să rămânem prieteni și atât… Atât, Alex.
Râsul lui isteric o surprinse fantastic…
-O să plec draga mea. Curând, foarte curând, am să plec.  Hai să bem ceva… Ceva tare.
-Vino la mine. Nu vreau să fii singur azi, la mulți ani.

Era pentru prima oară când îi trecea pragul… Plasa cu sticlele de votcă se odihnea pe pat în timp ce ea se duse să aducă pahare, gheață și lămâie. Îl găsi întins în așteptare privind tavanul. Televizorul mormăia ceva pe unul din canalele de știri în timp ce alcoolul curgea prin sufletele celor doi dezmorțindu-le simțurile.

Se surprinse îmbrățișată într-o atingere ce nu-i fu deloc displăcută. Sărutările curgeau pe obraji, pe gât pe umeri, pe buze într-o dezordine înflăcărată. Se ridică deasupra lui, își ridică tricoul lăsând în cădere, umbra a doi sâni perfect rotunzi. În lumina rece a camerei două trupuri înfierbântate se rostogoleau printre cearșafuri. Gemetele și sudoarea întregeau un tablou al pasiunii explozive iar la final adormi cu tâmpla pe pieptul lui odihnindu-și trupul și visele, fericită…” La mulți ani, dragul meu…”

Când zorii aduseră prima scânteie de lumină, prin păienjenișul genelor observă că el plecase. Pe măsuță aceeași trei trandafiri cu buze umede… Simțea fiorul dragostei încolțindu-i în inimă! Ziua trecu fără cuvinte, fără telefoane, fără mesaje, nici un semn! Week-end-ul trecu și el îngrozitor de greu, iar nerăbdarea de a-l întâlni îi frământa nervii precum unui aluat. ” De ce nu sună, de ce nu spune nimic? ”

În noaptea de dinaintea zilei de luni nu reuși deloc să se odihnească. Un coșmar îi tulbură liniștea somnului și întunericul îi induse o stare de teamă. Gânduri care mai de care mai terifiante își făceau loc asiduu în mintea ei. Se simțea rău, obosită și îngrijorată. Odată cu lumina ce își făcea loc în imensitatea întunericului se ridică din pat și se pregăti de plecare. Ploaia șiroia printre umbrele și trecători, dar ea nu mai avea timp și răbdare să se ferească. În inima ei simțea că ceva rău urmează să se întâmple. Fără să mai aștepte liftul urcă scările celor trei etaje…

Biroul lui era gol, de toate lucrurile fistichii și amuzante ce-i încărcau dezordinea cotidiană. Își scoase telefonul dar o voce robotică o anunță că numărul format nu e alocat.

La Personal află că Alex s-a retras din funcție și a părăsit compania. Pământul se rupse sub ea iar cerul îi pică pe umeri.  ”A plecat? Unde și de ce!!! ”  Se interesă de adresa lui, dar nimeni nu știa nimic…Îi venea să țipe, să urle dar închise ochii și își înghiți durerea.  Se simțea tot mai rău așa că plecă acasă. Se opri direct în baie unde își vărsă veninul. Trupul ei era vlăguit și lipsit de putere. Fără să înțeleagă ce se petrece cu ea, își luă toată durerea sufletească sub plapumă, închise ochii și lăsă lacrimilor libertatea să purifice 1durerile inimii. Adormi cu sufletul alb, sub prima zăpadă a iernii…

… Primăvara aduse un zumzăit de viață în tot ceea ce o înconjura. Grădinile îmbrățișau petece de verdețuri iar copacii înmugureau vibrând sub ciripitul agitat al vrăbiuțelor. Era o zi însorită de sâmbătă, așa că se îmbrăcă lejer își luă romanul și își îndreptă pașii spre Cișmigiu. 

Poposi pe o bancă lângă locul de joacă, copiii provocându-i o stare de bucurie și liniște. Deschise cartea și se pierdu printre rânduri. Povestea romanului părea parcă scrisă din povestea vieții ei. O iubire ascunsă sub semnul prieteniei, un moment de pasiune și apoi o viață sub semnul dezolant al singurătății. Singura urmă a iubirii fiind un prunc ce va crește fără tată. Lacrimile dădeau un aer trist acelui chip ce totuși nu a uitat să zâmbească. Își îmbrățișă pântecele pe care soarele îl mângâia cu căldură. Era copilul lui, și ea a ales să-l păstreze și să-i ofere toată iubirea pe care acel suflet ce zăcea în adâncul ei nu a știut să o împărtășească… Pe EL a încercat să îl uite dar în scurt timp a ajuns să-l regrete… A încercat să-l urască dar noaptea se trezea din somn plângând de dorul lui… Așa că a ajuns să se împace cu ideea că el face parte din viața ei, și iubirea lui a luat forma unui băiețel ce-i va purta numele…

… Primăvara își ducea zumzăitul plin de viață îmbrățișând natura cu sărutări verzi în care gândurile oamenilor prind culoare și substanță, însă pe chipul ei se citește toamna celor trei trandafiri cu buze umede ce așteptau îmbrățișare și bubuitul unui piept înflăcărat…

” De ce n-am știut că te iubesc, atunci? ”

  

Se spune că timpul vindecă răni… dar cicatricile rămase ne vor aminti mereu, tot ce a fost.

 

 Tears_can_clean_your_soul_by_andreyardei

Calea Tăcerii din Valea Umbrelor

 

–          Deschide geamul, te rog… e prea multă liniște între noi… și doare.
–          Mișu, te rog, vorbește cu mine! Hai să lăsăm dracului supărările astea nocive! Nu vezi, nu facem altceva decât să ne distrugem…
–          Deschide geamul…
–          Mișu, te rog… uită-te la mine! Vorbește cu mine! Mișu…

Seara cade ca o ploaie de roșeață pe pereții blocurilor din jur. Glasul tău îmi face rău și cu toate astea nu vreau să-și oprească bombănitul… Gândurile îmi fug dintr-un perete în altul izbindu-mi tâmplele cu o migrenă îngrozitoare…

Vrei să vorbesc cu tine, și ce să-ți spun? Nu am în minte decât cuvinte rele, răutăți, nemernicii, așa că mai bine mă las pradă tăcerii. Aș vrea să-ți să-ți spun că te iubesc, că-mi pare rău dar ca întotdeauna mândria iese în față. Aceleași cuvinte aș vrea să curgă și din glasul tău, dar tot ce răzbește în timpanul meu e același veșnic bocet mocnit. De data asta…

Cu ochii înrobiți de lacrimi te-ai ridicat, ți-ai pus gentuța pe umeri îndreptându-te spre ușă. Mă simțeam pierdut în valurile înaltei tăceri. O durere albă îmi fierbea-n stomac semn că fluturii noștri au murit. Pașii ți se numărau în scădere spre ușă, ți-ai șters lacrimile, ai deschis ușa și fără să întorci privirea mi-ai mai șoptit câteva cuvinte.

–          Mișu, plec… De data asta pentru totdeauna. Te urăsc!

Odată cu pocnetul ușii gândul că te iubesc mă aruncă într-un ocean al neliniștii sufletești. E război în mine, cu mine! Cu ochii închiși și cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune, ascult zumzăitul fiecărui fir de praf ce plutește nefiresc de calm în jurul meu. Cu fața spre fereastră, mângâiat de jocul umbrelor pe care soarele îl dănțuia între nori, stăteam vlăguit căzut parcă în amorțirea ultimului ceas.

Un infinit de clipe se unduiau în dans cu toate gândurile mele nemernice. O parte te doreau înapoi mijindu-mi genele cu lacrimi dar altă parte în schimb spera să rămâi plecată pentru totdeauna. Am început să număr în gând clipe nesfârșite sperând că poate la capătul lor voi îmbrățișa răspunsul pe care-l caut.  E așa ciudat să nu știu ce vreau și totuși, totuși te vreau… Poate dacă am să mă întind puțin…

Am deschis ochii… S-a înnoptat, iar cerul e cutremurător de frumos. Stelele au rupt digurile norilor revărsându-se într-o frenezie de sclipiri. Prin fereastra  încă închisă, întunericul le cuprinde în forme dându-le chip. Ai zodie rea cum eu am zodie mândră și iată că, cum necum te iubesc. Cu mâna prin cearșaful șifonat îmi descopăr culcată Chitara ce aștepta parcă o mângâiere. Nu ți-am spus niciodată, dar poartă numele tău. Atinsei corzile smulgând un dezacord metalic ce nu seamănă deloc cu dulceața glasului tău. Amândoi am căzut că două stele în zori în visul acestei realități decăzute. Tu dai vina pe mine, iar eu dau vina pe ei… Te vreau înapoi, a mea pentru totdeauna.

Acum simt cum fiecare cuvânt de dragoste pe care nu ți l-am spus, cum fiecare strângere în brațe de care te-am lipsit, apasă ca o povară depresivă peste sufletul meu. Inima își pierde ritmul, ca mai apoi să pufnească într-un bubuit amețitor. Și te iubesc, și nu ți-am spus…

Telefonul arătă multe ceasuri trecute peste miezul nopții și nu mă pot abține să nu încerc să-ți vorbesc. O voce robot îmi spune însă că nu ești încă pregătită să mă asculți… Vei fi vreodată? Dacă renunț la tine îmi merit soarta, un veșnic învins, un om fără voință pe Calea Tăcerii în Valea Umbrelor…

Te iubesc…

 

 

Dark-valley

 

 

 

Părăsită…

 

Te-ascunzi sub mantia tăcerii, într-un colț, lângă fereastră,
Privind spre sus în faptul serii, spre luna ce are să crească.
Te simți streină în cămară, dar teamă îți e să pleci din umbră,
Când vânturile de afară așteaptă doar să te pătrundă. 

Te prinzi de albul var pe ziduri, genunchii ți-i rărești la piept,
Aduni pe frunte riduri, riduri, și-o lacrimă sub ochiul drept.
În suflet nu ai mângâiere, doar glasul unui om tăcut,
Ce rătăcește printre stele, doar o fereastră spre trecut.

Te lași suspinelor ofrandă și lacrimilor crud izvor,
Acum nu mai e loc de grabă împărățind în dormitor,
Când toate-ți sunt cum vrei în voie, nimic nu e la locul său,
Chiar Arca pustnicului Noe s-ar îneca-n păreri de rău.

Te vinzi singurătății pradă, fără să ceri nimic la schimb,
Mândria, ultima decadă, a întors clepsidra cerșind timp.
Acum inspiri numai durere, ce-apasă pieptul tău plăpând,
Prin întuneric dinspre stele, asculți tăcerea tremurând…

 

work.5950782.1.flat550x550075f.one-lonely-night

Fata Străinelor Ploi

 

… Și de departe cade înserarea ducând cu ea petale de rugină,
pe genele a căror ochi înfierbântați, cad lacrimi reci pe buze ce suspină.
Un icnet sec, un gol ce se ridică,
din pieptul prăbușit pe-un braț, cuprins de frică…
Tu, tremuri!
…În nervi țeși caier de lumină,
Furtuni ce-n tunete ascund durerile ce te animă.

Când tremuri vântul sparge glasul timpului ce curge prin fereastră,
Jucând perdelele pe ritm de vals în liniștea din casă.
Îmbrățișezi singurătatea trăgând timid firava ei aripă
Din poale întuneric și din obraji ispită. 

Ești ca un far ce strălucește-n zare,
Pe care mateloții, rătăciți pe mare,
Îl speră mai aproape dând ruga lor târzie,
Legată de-o speranță ce poate n-o să fie. 

E prea târziu să scuturi cerul de sclipire,
Când fiecare stea cerșește soarelui un strop de strălucire,
Când luna îți tulbură adânca cugetare,
Cu umbra oglindită în necuprinsa zare,
Te răsfoiești din amintiri uitate…
Când nu erai mai mult decât un fir… o carte. 

Tragi storul cenușiu și te închizi în tine.
Cu părul răsfirat în onduleuri line,
Agiți din suflet liniștea uitării,
Și te arunci în valuri… sorbind tot calmul mării. 

Și Soarele renaște…

… Ca un păianjen țese crâmpeie de lumină
când zorii cresc din vreme în liniște deplină,
Te risipești în ceață, iubindu-te cu vântul,
Spre alte Orizonturi descătușându-ți Cântul…  

 

girl-in-rain-wallpapers-1280x720

Copacul Vieții și Fata Străinelor Ploi

 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Tăcutul Cavaler al Zorilor își întuneca searbăda privire sub mantia aurie, spre odihnă. În urma lui, Spiritul Vânturilor Aspre răscoli cerul ars în fulgere albastre, dispersând în ropot de tunete liniștea de peste zi.. Dincolo de nourii grei de plumb, Luna, Oracolul Întunericului, privea zâmbind neliniștea ce curând avea să încolțească în două suflete străine… 

EL, fiul Cerului Senin și al mândrei Gaia, a prins sămânță pe pieptul Muntelui de Fier, în vremuri tulburi, în care viața părea să atârne de ultimul fir de nisip în Marea Clepsidră a Timpului. Aphiris, zeul Miezului de Foc, avea să rupă lanțurile de sare cu care era legat de o eternitate în Inima Pământului și să ridice armata Păsărilor de Foc împotriva celor din urmă Zei.

Sub arșița războiului, acoperit de cenușă și nisip, pământul luă forma unui deșert gălbui-uscat, ale cărui crăpături adânci aveau să înghită și să sufoce orice suflu viu, lăsând în urmă un nemărginit Abis.

În inima Infernului, pe rând, Zeii cei vechi cădeau unul câte unul, răpuși de forța incandescentă cu care Aphiris le mistuia energia. Când lupta se strânse în jurul Marelui Munte, Otunis, fiica Primăverii, se aruncă între flăcări salvându-i viața. Sabia de Foc căzu ca un fulger, zdrobind scutul micii zeițe, penetrând armura până la sânge. Un icnet surd și o privire plină de durere se întoarse spre cer, dar cu ultimele puteri reuși să se smulgă din lupta groazei, luând cu ea Speranța. EL era doar un puiet pe-atunci, cu trupul mic, chircit și uscat, dar era ultima scânteie de viață pe Pământ și totodată Viitorul ce avea să stea în calea Morții.

Rănită și istovită, hăituită de păsările de foc, Otunis reuși să ajungă la Capătul Lumii și să-l ascundă în spatele Porților Albastre. Phyonis, templul vechilor Nemuritori, era singurul loc asupra căruia Aphiris nu avea nici o putere. Turnurile înalte și sfidătoare împungeau moalele norilor, iar zidurile de piatră rece erau de nepătruns, adăpostind o ultimă palmă de pământ verde, neotrăvit, lângă care o margine de apă cristalină își șipotea izvorul. Căzută în genunchi, simțindu-și sfârșitul aproape, micuța zeiță, se întoarse cu fața spre cer și, adunându-și ultimele puteri, strigă:

”… Adevăratele înfrângeri vin atunci când renunți la vise, iar visele, cele mai multe, cad și se sting precum stelele în revărsatul zorilor, când nu mai e speranță … Ne-ai atins cu setea ta de răzbunare, cu ura pe care veacuri la rând ai adunat-o în adâncuri. Aphiris! Ai vrut să-ți cerșim mila ca apoi să ne zdrobești sub talpa măreției tale… Dar privește! E mic și slab, dar Timpul îl va căli și întări, iar peste ani din trupul Lui fi-va sulița ce-ți va străpunge inima,iar sângele meu, otrava ce-ți va învenina carnea! Mărețe Aphiris, Speranța e Sufletul Iubirii din noi și semnul că viața…” 

În clipa aceea, o săgeată de foc străpunse trupul firav al fetei, ștergându-i de pe buze ultimele cuvinte. Ochii senini clipiră pentru cea din urmă dată, și, îmbrățișând într-o ultimă sărutare pământul, trupul ei se frânse într-o explozie de curcubee și lumină. Otunis păși spre Lumea de Dincolo, dar pe pajiștea verde dintre zidurile cetății, o mică piatră galbenă, în formă de ou, se rostogolea în necuprinsul întuneric. EL își întinse ramurile fără de frunze și, adunând-o, o cuibări între rădăcinile sale răsfirate în pământ. În sinea lui, închise ochii și, mângâiat de vise, căzu în somnul Eternității.

Liniștea îngheță orice murmur între zidurile cetății. Dincolo de înaltul prag doar apele smolite și pucioase ale Nemyrei, spumegau învolburate furia vânturilor de miazănoapte, scormonind vrajba din Sufletul Celui din Urmă. Veacuri la rând se risipeau în arșița tăcerii…

… Din cer, o ploaie neagră arsă în lumina fulgerelor, însoțea glasul de tunet al Ultimului Zeu, înecând pământul. Un tremur năprasnic zgudui zidurile bătrâne, stârnind valuri de praf. Smuls din visare, deschise ochii, simțind în uscăciunea trupului său scârțâitul durerii unui pustiu absolut. Vântul Furtunii îl agăță de vârfuri rupând cioturi de lemn uscat, dar fără putere în fața unui trup ce a adunat secole de veghe. Zâmbind a închis ochii, așteptând ca peste cer să curgă-n liniște sfârșitul, când, sub ultima clipire, la fereastra larg tăiată-n zidul cenușiu, un chip de tânără copilă își amăgea durerea, vărsându-și amarul între suspine.  Falduri largi de mătase în aspru fir de borangic mângâiau într-un colț, la marginea întunericului, o icoană ce-și strângea lacrimile în pumni. După secole în care au curs ani de secetă și uscăciune, EL întâlnea pentru întâia oară ploaia, iar ploaia, sub luciul stelelor aurii, descânta un suflet străin. Părul negru îi cădea lung peste umerii înveliți în mătase subțire, iar ochii văpăiau ca două mingii de foc, săgeți ascuțite către cer.

Un fulger albastru căzu izbind adânc în piatra seacă, chiar în buza ferestrei, dar pe chipul ei nu se putea citi nici zvâcnet de tremur, nici umbră de teamă. De niciunde, când și când, suspina spre înalt o chemare, dar în crudul necaz al așteptării doar un ecou surd răbufnea oftat înapoi.

Ramurile Lui fremătau a neputință în răbufnirile vântului de miază-noapte, dar murmurul foșnit al frunzelor nu răzbea spre fereastră. Oftând amar, își petrecu noaptea privind și ascultând durerea Străinei în simfonia furtunii.

În așteptarea zorilor, Întunericul se risipea lăsând lumina să urce încet, încet, pe pietrele prăfuite ale Turnului de Răsărit, iar Ploaia părea să se ferească din calea ei. La fel cu ploaia, chipul din fereastră dispăru fără urmă în momentul în care Aphiris, în carul său de foc, se ridică în centrul Universului brăzdând cerul cu mii de fulgere de aur.

Retras în Tăcerea dintre ziduri, El încercă să-și amintească unde și când a mai întâlnit acea privire ai cărei ochi erau de limpezimea unui cer senin… Dezorientat de frământările gândurilor, privirea îi căzu pe coaja oului dintre rădăcini, ce își zămislise fructul în poalele lui, și în clipa aceea totul părea limpede… Privi cu o ultimă căutătură spre fereastră, și cu o plecăciune se retrase în neclintita obișnuință a tăcerii. 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Înserarea punea stăpânire peste Pământ și Ceruri, acoperind orizontul de jur împrejur, cu o umbră groasă, croită parcă dintr-o pâclă de nămol. Odată cu stelele se adunau și norii și Ea apărea întotdeauna în oglinda fereastrei, țesând ploi domoale peste pământul uscat și însetat de viață. 

Trecură ani fără număr în care … soarele scădea în asfințit, îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, dar într-o dimineață cu zorii târzii, un fulger lovi unul din noadele uscate ale bătrânului copac. Privirea Ei căzu înspre lumină întâlnind durerea ochilor ce o îmbrățișau în tăcere. Coborî în alergare treptele din vechiul turn, îngenunchind și strângând în brațe scoarța rugoasă a celui din urmă copac. Cu lacrimi, ca o mângâiere, potoli focul ce-i cuprinse în flăcări brațele. 

”Nu te-am uitat să știi… Nu am uitat nici mângâierea și nici ocrotirea brațelor tale. Mă iartă dar, pentru toate acele clipe în care singură te-am rătăcit…”

”Micuța mea, ochii tăi mi-au dat lumina atâtor nopți în care nu am mai știut ce-nseamnă întuneric… Mi-ai trezit Inima din sumbrul somn al nesfârșitului, mi-ai mângâiat frunzele cu lacrimile tale și mi-ai răcorit sufletul de deșertăciunea pustietății… micuța mea…”

”Dragul meu, destinul ne așteaptă…”

… Și tâmpla fetei se lipi de scoarța aspră dând naștere unei pajiști verzi ce îmbrăcă pământul…  Zilele treceau, iar brațele uscate prindeau muguri mici și verzi, sub blânda mângâiere a picurilor de ploaie. Cele două suflete își înlănțuiau iubirea asupra întregului cuprins, cu praguri verzi și flori albe. Întâi un zumzet ca de gâze, apoi susurul izvoarelor trezite din adâncuri aveau să sfâșie tăcerea ce învelea pământul sub mantia liniștei. 

În Casa de Foc, Aphiris sorbea în liniște din cupe de tăciuni aprinși sângele pământului când în sala mare, Ayena, regina Phoenixilor, dădu năvală cu vești. Chipul de piatră al bătrânului zeu schiță o grimasă sub încruntarea privirii de foc. 

”Vorbește dar, de-mi tulburi odihna!”

Cu ochii în pământ Ayena povesti toate cele câte se întâmplaseră dincolo de ceruri. Într-o mare de tunete, Aphiris își ridică mărețul trup, pășind apăsat spre cupola ferestrei dinspre Răsărit. 

”E timpul să mergem…”

În Carul de Foc își amintea ultimele cuvinte cu care Otunis îl tulburase înainte de a stăpâni Pământul.

”E timpul, Ayena, adună-i pe toți… E cea din urmă luptă… Vom stârpi odată pentru totdeauna neamul pământesc” 

Se întoarse pre tron și cu o voce apăsată răcni: 

” Vin, Taunis, toarnă vin!!!” 

Dincolo de ceruri El și Ea treziră viața din adâncuri. Albastrul de sus era animat de fel și fel de păsări mai mari sau mai mici, iar pământul  era al fiarelor cu dinți tăioși și al pădurilor înalte și dese. Izvoarele tăiau adânc deșertul lăsând în jurul lor covoare vii de iarbă în palma căreia Viața își rodea sămânța. 

În spatele zidurilor cei doi își împlineau destinul. EA, atât de tânără, cu părul negru ce-i acoperea chipul subțire, dădea vieții rodul iubirii. Trupul ei plăpând cădea ca primăvara unui tablou din alte vremuri peste ținuturile ce nu demult erau doar prunduri de nisip. EL, cu brațele vânjoase, cu fruntea încărunțită, apăra de furtuni și vânturi fiecare pas al Ei. Dragostea lor îmbrăcă în culoare și mișcare pământul, până în orizont, dar amândoi știau că nu va trece mult și Ultima Luptă va începe. Se fereau să vorbească despre asta, din dragoste unul pentru celălalt, știind că unul fără altul se vor sfârși. Și totuși Destinul era scris în Cartea Veche. 

…Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, când cerul se cutremură sub lovitura unui tunet înfiorător. Flăcări roșii sfâșiau albastrul încă senin al cerului, iar fulgere de foc cădeau până-n inima pământului pârjolind sub flăcări marea de viață până în jurul cetății.  În pragul porților, Aphiris își detună glasul înfiorător de fierbinte. 

”Deschideți dar, și închinați-vă, în fața Stăpânului vostru, și poate viețile voastre își vor găsi pacea într-un sfârșit rapid, fără dureri.”

Chipul aspru prins în flăcări văpăia a Ură și a Moarte. Pumnul masiv strângea o lamă de oțel topit, în adâncul celor nouă focuri și doar Porțile Albastre îi mestecau cuvintele împiedicându-l să treacă zidul prin foc. Din spatele porților, un foșnet viu aduse fără grabă răspunsul, stârnind mânia vulcanică a impunătorului zeu. 

”Mărețe Aphiris, adevărat este că drumurile tale sunt covoare de cenușă, și tot ce rămâne sunt covoare aurii de nisip, dar în spatele acestor ziduri, iubirea naște viață, lucru pe care sufletul tău de foc nu-l poate înțelege. Mânia te mistuie, și-ți dă putere asemeni unui vulcan, dar pacea nu o vei cunoaște niciodată. Ești orb și-nghiți frumosul, lăsând în urmă ce? Tăcere… Tu însuți nu te-ai săturat de amarul nemărginit ce ne cuprinde? Întoarce-te mai bine și uită de noi, de acest tărâm micuț, și te vom lipsi de orice supărare!!!”

”Cum îndrăznești nemernicie… Am să mă hrănesc cu lemnul tău, așchie cu așchie, am să te fac cenușă și am să te vântur între stele…” 

Pumnul greu izbi în porțile albastre cutremurându-le și lupta începu. Valuri de foc se ridicau până în înaltul zidurilor, înăbușind și sufocând aerul, de nerespirat. Dincolo de porți toate tremurau sub semnul sfârșitului. El își ridică arcul și un val de săgeți porni peste ziduri. Primul phoenix căzu într-o explozie de fum, praf și cenușă. Cerul nopții deveni un ciclon de vânturi ce înghițea fiecare strop de energie. Pământul se cutremura sub tunete, lovit de fulgere, făcand ca zidurile, încet, încet să se slăbească. Piatra Cenușie vărsa praf prin încheieturi. Din naltul cerului Aphiris, orbit de furie, lovea cu fulgere albastre în tot cuprinsul. Păsările de foc cădeau la rândul lor una câte una, izbindu-se de zidurile înalte. De partea cealaltă, EL își încorda arcul, iar EA săruta cu viață fiecare vârf de săgeată ce, trecând apoi peste ziduri, stingea suflul păsărilor de foc. Lupta închise clepsidra timpului, nimicind trupele ambelor părți, dar Balanța se înclină de fel atunci când o săgeată norocoasă atinse pulpa obrazului mărețului zeu. Înecat de furie și sânge, Aphiris explodă într-o ploaie de săgeți de foc, din care trei străpunseră zidul și se opriră în trupul gros al bătrânului copac. El se stingea acum în brațele ei, zâmbind cu ochii aproape stinși. 

”Victoria e aproape a noastră, dragostea mea. Nu e timp acum să mă plângi, întinde-mi arcul și din inima mea smulge ultima săgeată. Țintește-l acum, acum cât e slăbit și lipsit de apărare. Te voi iubi mereu, de sus dintre stele, și voi avea grijă de tine și de toți copiii noștri… Fă ca totul să fie verde, să fie viață… să nu fie în zadar… Te iubesc, Fetița mea!” 

Răpusă de durere se prăbuși peste trupul celui ce i-a fost soț dintotdeauna și tatăl copiilor ei: 

Te iubesc, dragul meu, te iubesc. Pentru tine, pentru noi, pentru cei care au fost, pentru cei care sunt și pentru cei ce vor urma, voi trimite această săgeată în inima celui de Foc. Dă-mi putere și crede în mine, și a noastră va fi izbânda, așa cum mama mea, Otunis, a prezis.” 

Sufletul ei se strânse întunecând cerul de nouri grei plini de apă. Lacrimile ei se transformară într-o furtună de ploi torențiale și vânturi amețitoare. Ochii îi scânteiau cuțite de jad, gata să sfarme orice munte, orice dușman. Inima ei mică pulsa într-un ritm amețitor asemeni unei furtuni dezlănțuite-n mare. În mâna stângă strângea arcul, în mâna dreaptă strângea ultima săgeată, iar fruntea țintuia spre cer. Buzele ei scrijelite în coaja fără de viață picurau un sânge în roșu intens… Învenină ultim–a săgeată cu toată dragostea ce o putu aduna într-un sărut.

”Aphiris! Privește-mă!!! Eu, fiica prințesei Otunis, ultima sămânță a Vechilor Zei, soața Copacului Vieții, pe care tu i-ai răpus, trimițându-i în lumea celor drepți, EU, Fata Străinelor Ploi, voi pune capăt existenței tale! Te voi răpune Aphiris, arată-ți chipul, deschide-te spre mine!”  

Arcul tremura încordat în mâinile ei mici și firave întinzând spre ceruri ultima săgeată, Speranța. Cerul se deschise lăsând să se întrevadă chipul în flăcări al zeului de foc. Un urlet de groază și plin de ură stârni furiile vânturilor scuturând pământul. Dintre norii negri o ploaie de fulgere porni spre pământ, o dată cu săgeata scăpată din încordare.
O explozie groaznică înghiți în fum și cenușă orice urmă de lumină, urmată apoi de clipe de liniște ce înghețară orice mișcare…

… Și Soarele scădea în asfințit îmbrățișând pământul în umbra sângerie a Apusului…

 

life_vs_death_by_trehee

 

 

 

 

 

 

Povestea Tăcerii din ochii Ei…

 

Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul,
Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul…
Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă,
Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă.
                                                    … țipă, nu vrea s-o audă!
 

Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere,
Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere,
Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare,
Două sărutări succinte… două sărutări, bizare…
                                         … o deschid ca pe o floare…

 

Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare…
Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare.
Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde,
Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde…
                                        … valuri zvâcnesc furibunde!

 
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă,
EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă.
Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte,
De-atunci fruntea poartă riduri,  inimii ce vrea să cânte…
                                                            … în Tăcere, șoapte blânde.

Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare,
Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare.
Sufletul setos de ură, se învăluie în frică,
Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică…
                                            … crește blândă, se ridică.

                                              
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește,
Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește,
Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz,
Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz…
                                                … rătăcită pe pervaz.

 
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață.
Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață.
Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge,
Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge.
                                                    … Întunericul, va plânge…

 
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume,
Universul are soare, fiind flămând de noi cutume…
Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare,
E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare…
                                                  … tot Tăcere, tot o doare!

 
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii,
Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii…
Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață,
Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață…
                                         … resemnată, în Speranță!

 

tumblr_mdb7rpMcaR1rfxzl1o1_500

Ultima scrisoare…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 12
: Ultima Scrisoare

Cheia se învârti de două ori în yală, și, cu teamă, apăsă mânerul ușii, pășind dincolo de pragul neliniștii ei sufletești. Emoțiile curgeau greu, cu sudori reci pe spate, precum Universul cădea pe umerii lui Atlas,  dar cu toate acestea, o forță peste puterile ei de împotrivire o tracta înăuntru.
Aceeași cameră goală, ordonată în dezordinea ei, aceeași pereți stacojii, mirosind a fum vechi de țigară, scrumiera cu chiștoace mistuite și cearșaful gălbejit întins pe pat, întregeau imaginea peste care pulsul inimii valsa dezolant.
Și Nu era Acasă; mai mult decât atât, părea că lipsește de ceva timp. Pe pupitrul de scris, un pahar cu votcă sub care stăteau câteva notițe cu ultimele lui însemnări, purta amprenta căderilor nervoase și a nopților nedormite. Se ridică, încercând să răzbească mesajul de dincolo de cuvinte dar totul părea absurd, pierdut în non-sens.
În bucătărie, câteva farfurii zăceau păstrând urmele meselor fugare, altă scrumieră, alte mucuri fumate la refuz.
Își trase un scaun mai aproape de fereastră lipindu-și genunchii de calorifer și tâmpla de geamul înghețat. Pe moment, se hotărî să mai aștepte, să îndure viscolul ce-i sufla în piept, pe sub tencuiala ferestrei, zdrelindu-i cu tăișul gerului sânii. Trăgea din țigară valuri de fum plumburiu, încețoșându-și vederea. Se însera, iar EL nu venea Acasă.
În tăcere, spălă vasele și orândui prin cameră, prelungind astfel agonia așteptării în care sufletul ei căzu lipsit de speranță.
”Azi, nu mai vine…” își urmă gândul amar, întinzându-se în amorțeală pe pat. Îmbrățișă perna, strivindu-și pieptul din care valuri mari de foc se revărsau peste obraji, în lacrimi. Adormi așa, visându-l mai apoi, prin lumi îndepărtate. Se trezi în toiul nopții asudând, speriată de coșmarul singurătății.
Încălțându-i papucii plușați, porni spre bucătărie să-și facă un ceai. Halatul de noapte purta ca o mângâiere de moale-cald, mireasma lui, aromată și dulce.
”Încă trei, patru ore și va fi dimineață… de tot. Să rămân aici… tot week-endul?”  se întreabă mai mult cu teamă, din nevoia unei scuze pentru a-l aștepta. Știe și simte că îi este dor, iar telefonul lui este închis și practic inutil să mai sune.
Din plictiseală, răscoli prin rafturile suportului cu cărți, unde găsi o grămadă de facturi și scrisori nedeschise…  Ar fi vrut să-l prindă cu ceva, o scrisoare de la vreo admiratoare, o carte poștală, o poză, dar nimic. În fața ei, a jucat fatidic mereu aceeași carte: victima perfectă. ”Oare unde-și ține secretele…”
Pe măsuță, lângă pat, stau câteva volume de Ionel Teodoreanu, cărți vechi, cu coperți scorojite, dintre care numai una, pare mai ferită de praf… ”Lorelei” .
Ceaiul fiind încă fierbinte, dar cuprinsă de frig, se băgă sub plapumă și aprinse lampa de citit. Deschise cartea, dansând printre rânduri… Se regăsea în fiecare fir de păr pe care  ”Luli” îl smotocea între buze… Luli cea copilăroasă era oglinda ei, de femeie matură. Sorbea pagină cu pagină, rând cu rând lipsită de suflare. Acum a înțeles de ce El o alinta  spunându-i ” dulce, Lorelei”. Îi plăcea atunci, acum însă îi place mult mai mult…. Iubirea lui nu era altceva decât coșul ei de cireșe din care gusta ori de câte ori avea nevoie.
Și totuși Autorul, crud, o dezamăgi luându-i eroina. ”Lorelei” muri… Avu puterea să ducă romanul până la capăt dar parcă starea de tristețe și melancolie se adânciră haotic în sufletul ei… Se visa eroina unei drame al cărei scenariu se îndrepta ireversibil spre o tragedie.
Ceasul arăta orele șase ale unei dimineți geroase de ianuarie, iar somnul îi dădea hulpav târcoale, grăbindu-i genele spre împreunare. ”E încă devreme… mai pot dormi”…  Se întoarse înspre perete, cu gândul să doarmă cu fața spre ușă, când, sub dulap, observă un plic. ”Probabil mi-a căzut mai devreme…” … Curiozitatea  o împinse să nu-și mai rabde somnul și să-l ridice. Îl întoarse iar pe spatele lui, în colțul din dreapta, observă caligrafiate mărunt câteva cuvinte… ”pentru tine, Draga mea…”
…Șuierul vântului părea un fluierat sinistru între pereții stacojii ai odăii. Lumina, înnegurată și de fumul dens din cameră,  părea o ceață alburie în prin care umbrele-și dănțuiau jocul.  De fapt teama îi cuprinse întreaga ființă frământându-i carnea asemeni unui aluat în spasme regulate. Simțea cum, toate cuvintele albastre pictate în albul imaculat al hârtiei albe, vor cădea ca niște cuțite criminale în sufletul ei firav.

” Scumpa mea, C.

Știu că răbdarea nu ți-a mai îngăduit să mai aștepți cuvinte de la mine. Știu că ai privit de zeci de ori telefonul, până să te hotărăști să ții piept viscolului și să-mi vii Acasă. Ți-e dor și ție, nu?
Azi a nins. Ai văzut zăpada? Știu ce mult îți place, Lorelei… Bucuria ta de copil zglobiu mi-a adus de multe ori senin în viață, iar viața mea după cum știi e o furtună continuă. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu scumpa mea, dar știu, regretele sunt târzii, iar luxul de a mi te avea măcar ca amintire mă costă scump.
M-ai alungat (a câta oară?), iar de data asta chiar am plecat. Sunt atât de departe Lorelei, atât de departe, încât nici eu nu mă regăsesc. Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de șoapta vocii tale, iar de aici de unde-ți sunt acum, îmi lipsești cu atât mai mult. Poate că ai avut dreptate, poate că într-adevăr nu merge și asta trebuia să se întâmple de la început, dar te-am hrănit cu iluzii, fermecat la rândul meu de visele pe care pe rând le făceam imposibile. Timpul pare că s-a scurs în defavoarea mea, iar tu ai obosit.
Știu că ți-e somn, că vrei să dormi, ca la trezire acest coșmar să fie doar un vis urât și să dispară. Nu e deloc așa, iar eu nu te iubesc mai puțin, și nici supărat nu sunt. Practic nu mă vrei… Asta am înțeles eu din tot ce se întâmplă între noi.
Mă vrei ca prieten, dar eu nu-ți pot fi prieten…și înțelegi de ce.
M-ai alungat Lorelei, m-ai alungat…
Iartă-mă te rog, că îndrăznesc să mă rup de tine dar mă simt la capătul puterilor.

Tu lași în urmă numai fum,
Eu las doar praful ce-l adun,
Și Timpul,care ne desparte,
Îngroapă totul într-o carte…

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Adio, Dek Dey”

 

the_last_letter_by_inessa_emilia-d3fv4n6

 

Noapte bună…

 

Cu tine ochii îmi voi stinge, pentru cea din urmă oară,
Sărută-mi fruntea ce mă frige, chiar dacă știu c-o să mă doară.
Lasă-mi pe tâmple alinarea, uită pe buze suflul meu,
Umple-ți cu mine toată zarea, ultima clipă să-ți fiu EU.

Într-un secund va fi tăcere, iar lumea noastră va sfârși,
Dă-mi cea din urmă mângâiere, dă-mi mie cea din urmă zi!
Dă-mi mie tot ce ai în suflet, să ard în marele întuneric,
Orice vis rău pe care cuget, îl naști în gândul tău himeric.

Închide ochii fără teamă, ascultă al nopții dulce glas,
Apleacă-ți geană peste geană și însoțește luna-n vals.
Voi fi acolo, amintire, așa cum singură vei vrea,
Tărâm fantastic de iubire, noi, doi copii, și EA o stea!

Ai adormit, micuță zână, ce tremur arzi în carnea ta,
Ține-mă strâns cât poți, de mână, să te feresc de vraja rea.
Să te feresc de vrăjitoare, de zmei și regi întunecați,
Să-ți fie visul numai soare în poarta inimii ce bați.

 

noapte-buna-iti-doresc-10_777c28a310d908

 

În Tăcere…

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11
:
În Tăcere…

 

Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…

… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă  ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”

Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!”   Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.

Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic  ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!

”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
–          Domnișoară, vă simțiți bine?
–          Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
–          Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.

O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
–          Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi,  avea destule…

Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…”  Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
–          Te iubesc puiule, TE IUBESC!

 

buna