De-ar înflori cireșii toamna

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 10
De-ar înflori cireșii toamna

 

De-ar înflori cireșii toamna, prin faldurile arămii,
Ți-aș recompune toată drama, ce o ascund în poezii.
Pe linii lungi, atent la curbe, te-aș alinta cu un oftat,
Uitate simfonii nocturne, le-am retrăi visând curat.

De-ar înflori cireșii toamna, cu fir subțire de mătase,
Ți-aș prinde de prin margini rana, ce Timpul nefiresc ți-o arse.
Scrutând amarnic, tot pustiul, în care nu ne-am regăsit,
Am șterge singuri arămiul, uitând caimacul în ibric.

De-ar înflori cireșii toamna, pereții n-ar mai zace goi,
Albul de var s-ar stinge seara, pictat de setea dintre noi.
Ți-aș fi furtună, ploaie caldă, te-aș toropi cu sărutări,
Un freamăt trupul să ți-l piardă, uitând de tot, de depărtări.

De-ar înflori cireșii toamna, un singur lucru aș mai scrie,
Îmi las uitării toată teama, ești ultima mea simfonie.
Să-mi cânți în orice dimineață, în versuri albe, tot ce vrei,
Iar eu să te ascult o viață, sorbindu-ți ochii…Lorelei…

 

autumn-leaves-lake

 

 

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9
Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

walls

Când Marea sărută Cerul

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 8
Când Marea sărută Cerul

 

Dek Dey,
București, 05.07.2013
Vineri. Ora 4.00

Scumpa Mea Lorelei,

Vântul dimineții îmi răscolește părul… Mi-am despletit Codița și adulmec aerul rece ce-mi curăță chipul de lacrimi. Ai plecat, oare a câta oară Lorelei? Zâmbesc cu inima. Zâmbesc, pentru că știu că acolo undeva, nu atât de departe, ești tu, într-un pat, dormind netulburată de vise. Eu încă nu pot… Eu încă nu știu cum să fac să dorm… Dar am liniște, am Tăcerea Ta.
Azi, mai mult ca niciodată, îmi ești neprețuită. Și spun asta nu doar pentru că îmi lipsești, ci pentru simplul fapt că nu îmi mai ești. Nu îmi mai ești TU, așa cum îți sunt EU. Un suflet Bun…
Au trecut 3 săptămâni de când ți-am scris Ultima Scrisoare și în tot acest timp mi-ai așezat Răspunsul pe buze ca o dulceață amară. Tâmpla ta zvâcnește în așteptarea unor rânduri care să-ți aducă motive de ură și poate de gelozie… Dar nu,  asta s-a schimbat demult, și acum îți sunt cuminte, și toată Liniștea mea există ca o nemărginită Tăcere.
Lorelei, eu cred cu tărie în Tine chiar dacă tu ai renunțat. Ești Frumoasă micuța mea, chiar dacă pentru tine oglinzile sunt vrăjite, ele neavând puterea să îți descopere adâncul unui suflet minunat. Eu însă DA, pot, și privind în tine, mă simt și eu frumos. Împreună suntem frumoși, amândoi
Lorelei, când mă gândesc că ai ales să te ascunzi în spatele unor fantome din trecut ce ne vor bântui viitorul o viață întreagă, nu pot să nu mă gândesc și să văd cât ești de copilă, de naivă… Să fie oare Viitorul Nostru imposibil? Nicidecum… așa că îți zâmbesc cu Inima dintr-o poză pe care tu nu o știi. Nu e acel zâmbet fals pe care te aștepți să-l întâlnești pe chipul meu, cum se mai întâmplă uneori, e acel zâmbet pe care ochii tăi de broscuță îl adoră.
Lorelei, Te Iubesc, așa cum Marea împlinește Cerul împreunându-se în orizont.
E aproape Dimineață. Lumina crește printre blocurile cenușii dar Tu încă-mi ești Atât de departe.  Privesc pe cerul negru cum toate stelele strălucesc, dar niciuna dintre ele nu poartă lumina zâmbetului tău. Ți-am spus vreodată cât sunt de fericit când zâmbetul ți se așează pe chip?
Lorelei, m-ai părăsit și azi, uitându-mă în mijlocul unei străzi printre lacrimile ce-mi ard obrajii. Nu-mi pare bine că nu-mi pare rău, însă asta îmi spune încă o dată că inima mea zvâcnește în ritmul pașilor tăi. Te vrea, te iubește și te dorește o viață întreagă, să îți cuprindă degetul beteag…cu sărutări.
Sâmbăta aceasta va trece… În singurătatea ei, voi fi eu cel ce va umple golul unui vis ce nu va mai avea parte de împlinire. Tu unde-mi ești?

Afară bate vântul și soarele se-ascunde,
Nu-mi simți deloc cuvântul ce-ți tulbură, pe tâmple,
Privirea care-ți cade în golul absolut.
Nu-ți sunt târziu în noapte, dar viu să te sărut.

M-ai pus pe culmi departe, să nu mă poți ajunge,
Tu singură, cu frica, în întuneric stai, nu plânge,
Că eu îți sunt alături, gonit în depărtări,
Nu pot cădea din vârful năprasnicei uitări.

Să fie doar o clipă ce o depășești cu frică,
Iar visul vine sigur, tu tremuri te simți mică,
Și fii cât poți cuminte și totul va fi bine,
Un gând o să te-alinte voi fi într-o zi cu tine…

Soarele se simte sus, dar nu-și arată chipul. Vântul, norii, stelele, cerul și marea sunt lângă mine, prietenii mei, Lorelei, de ce-mi exiști doar în gânduri?
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Pe curând, micuța mea…

 

DSC08581

Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 6: Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri,  am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am fost noi ultima dată?
Sunt iarăși sus, aici pe culmea dealului, privind aleile pustii, gândindu-mă la naivitatea mea copilărească. Atâtea cuvinte au căzut reci, ca niște ploi aride, și ne-au uscat în suflete, secătuindu-ne Darul de a fi Buni unul spre celălalt.
Lorelei, mai ții tu minte când spuneam că nu vreau să pleci, că n-am să te las să pleci… Nu am făcut-o. N-am renunțat la tine o secundă, ți-am lăsat în schimb liniștea de a fi Tu, cu Tine însăți. Și poate așa vei găsi și Timp să-mi ierți păcatele fără de vină. Sunt cuminte, cum tu spuneai ,dar îți sunt cuminte asemeni unei umbre ce-și caută lumina să-și prindă chip…
Tu, Lună, care stai pe ceruri, știi tu oare drumul cel mai drept spre soare?
Lorelei, mai ții tu minte ultima scrisoare? Așa am simțit atunci, așa te simt și acum. Îmi zâmbești în fiecare zi, în toate minutele pe care le adun privind în tine. Și parcă ești mai frumoasă de cum te știam, și-mi strălucești în suflet.
Eu n-am să calc pe umbre, dar am să-ți ascult toate acele cuvinte care vin înspre mine. Fie ele bune, fie ele rele, am să te învăț tot mai mult. Și chiar de nu-mi vei mai veni vreodată alături, să știi că eu nu ți-am plecat.
Lorelei, mai ții tu minte Gara de Nord?
De data asta, nu am să mai rătăcesc…

Favim.com-20931

Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 5: Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Împreuna am descoperit cât de albastru este cerul și cât de cuminte este vântul…Mai știi cum am adunat împreună stelele nopții în buzunare ca să alungăm întunericul pe care îl purtam  în suflete? Nu ai venit ca să pleci, cum nu am venit să te alung.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Ai crescut repede, intens și ai ajuns sa arzi cu flacără vie, caldă, fiecare secundă din viața mea. Nu știu cine ești cu adevărat dar te cunosc de-o viață. Simt că am puterea să-ți fiu ce ai nevoie atunci când nu mă poți avea. Și n-a fost greu să îmi găsesc drumul.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte care se teme de toți și de toate, de tot ce o cuprinde, de toate ce nu sunt. Tremură frivol sub lumina soarelui, pentru că noaptea e singura vină ce-i poate feri ochii de săgețile ce cad otrăvite de pretutindeni. Și ești tu, cea care-mi ascunde ploile din suflet lăsându-mi ochii limpezi  și curați.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte pe care nu o să o am niciodată, pentru că nu ești și pentru că nu vrei să-mi fii. Ești acea parte copil, ce mă face pe mine să-mi amintesc maturitatea unei vârste pe care nu vreau să o trăiesc și nici să o resimt. Ești acea parte din mine ce mă face responsabil și mă trezește GOL în fața unei realități și al unui destin pe care nu vreau să-l accept. Ești partea târzie a unui cutremur intens. Ultima replică.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Tu ai deschis cu adevărat ochii, și vreau să cred că ai văzut cu adevărat puțin din ceea ce sunt și cine sunt EU. Ești singura parte ce mi-a citit în suflet și a găsit ceva cu adevărat Frumos. Te-ai oprit când mai aveai o pagină doar și legai în sfoară primul capitol. De nu ți-ar fi frică, ar fi păcat iar de nu ar fi păcat… m-ai strânge în brațe. Niciodată nu am crezut că iubirea poate cântări atât de mult între doi oameni… ce se simt jumătăți.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și ar fi timpul să te descopăr, mai repede, mai curând. Trebuie să învăț să citesc din tine acele litere scrise de-o șchioapă în caractere ce nu le cunosc. Trebuie să-ți învăț alfabetul, să-ți întorc slovele și să te aduc acasă. Nu pot să te pierd a doua oară…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și te iubesc. Dar tu nu vrei să știi, tu nu vrei să auzi, pentru că iubirea mea îți face rău și tu ai un cu totul alt destin. Ești sigură că faci ce trebuie? Sau poate nu pun întrebarea cum se cuvine… Poate trebuie să lupt pentru tine, să mă zbat, să te cuceresc asemenea unei redute, unui zid puternic ce apără o singură comoară: domnița inimii mele.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și nu trebuie să plângi sau să suferi niciodată. Pentru că tu ești acea parte pe care eu o numesc FERICIRE. Ieri ai plecat de lângă mine și nu m-am supărat. Mi-ai spus că sunt un nebun frumos, m-ai sărutat și ai plecat. Dar oare cât ai vrut să pleci??? Am rămas momente în șir privind locul gol de lângă mine, iar eu încă-ți simțeam căldura și pulsul inimii ce-ți zvâcnea presându-mi pieptul. Încă îți purtam pe umeri restul lacrimilor ce s-au prelins din ochii umezi când îmi încolăceai cu putere gâtul strângându-mă în brațele tale micuțe. Ești o copilă… după tot ce-a fost. Îmi vine să țip: UNDE EȘTI???

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte ce-mi simte cu adevărat lipsa și tremură de dorul meu. Așează gânduri pe hârtie la lumina unei lumânări, în toate despre mine. Și nu are liniște și se precipită, și cade ca apoi să se ridice căzând din nou. Și toate astea pentru că îi este dor. Și simte că simte ceva și îi este frică să nu fie…mai mult decât poate să dea.   

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Aceea ce a ales să plece. Ești acea parte pe care singur am pierdut-o, pe care azi nu o mai am, dar pe care o aștept în fiecare seară, la ora 8, pe aceeași margine de lume. Mai ții minte unde m-ai întâlnit prima oară? Cu mine ești vântul…

Ești cea mai frumoasă parte din mine… și TE IUBESC! Și-ți sunt cuminte…

endless-love-kristy-urain

Ziua în care Adevărul doare

 
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
 
Poemul 1: Ziua când Adevărul doare
 

Privirea-ți caută pământul sub gândurile ce te-apasă.
Nu pot să te privesc în ochi, nu poți să-mi spui nimic, deci lasă.
Tăcerea cade între noi, serbând nemernicia firii,
Cu care am aruncat noroi pe rând, în flacăra iubirii.

Ce rost, atâtea întâmplări înșiruirăm azi, zadarnic,
Când totul se împarte-n doi finalul poate fi doar tragic.
Purtarăm vina împreună, și umerii ne-apasă greu,
Dar vinovat întotdeauna voi fi mereu, mereu doar Eu.

Mă simt uscat, fără putere, să te ridic, cu ce cuvânt?
Când vâna plină de durere săpat-a singură mormânt.
În suflet pot să am iertare, dar singură tu nu mă vrei,
De ce când plângi, în mine doare, de ce te închizi în ochii mei.

E nefiresc să dai doar ură acum când sunt pe drumul bun,
Când de păcat și de minciună  nu mă ating, când mă adun.
Ești sfântă, albă pentru mine și toate, toate câte-au fost,
Îmi fac mult rău dar îți vreau bine, renunț a căuta vreun rost. 

Eu te-am iertat și vreau iertare, nu vreau să las totu-n trecut,
Știu, știi,  Azi Adevărul doare și totul pare că s-a rupt.
Dar nu-i așa, o simți prea bine, din răzbunare mă lovești,
Din Toate dau să fiu cu TINE, căci te iubesc chiar când greșești.

suicide_image