… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță.
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului. Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.
Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…
Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. ”Te Iubesc!!!”…
SlideShare
Mă strâng pereții…
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9: Mă strâng pereții…
…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…
Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?
Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.
Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…
Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…
Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…