Altă zi, aceeași poveste… (II)

Cap. 2 – Ana

… Și concediul meu de două săptămâni începu cum nu se putea mai bine, în toiul nopții chiar! Din camera ei stridentul ton al unui ceas cu clopoței îmi dădu palpitații ca la cutremur. Îmi caut telefonul să mă uit la ceas și, stupoare: ”Ce mama naibii… nu e nici patru… E trei?! ” … Și alarma ceasului urla în draci! Sprijinit pe coate așteptai să-i aud pașii aiuriți prin cameră în drumul spre decapitarea monstrului cu glas de tinichea, dar de dincolo nu se auzea nimic.
-Anăăăă, omoară-l că-l mănânci cu tot cu titirezi, dacă mă ridic din pat!!! Anăăă, tu n-auzi?
Și într-adevăr, Ana nu auzea, și asta nu pentru că ar fi avut niscaiva probleme la timpan, ci pentru că era de negăsit… în casă! Cu un pumn țintit bine, oprii glasul de coșmar al tinichelei afurisite, probabil moștenire de familie din seria antichități, și începui să bâjbâi prin jungla amazoniană asemeni unui Sherlock în căutare de indicii. În bucătărie am interacționat doar cu coșul de gunoi rătăcit prin mijlocul camerei, de care m-am împiedicat, rostogolind și împrăștiind resturi fructifere prin toată camera. Pe balcon domnea în siguranță o liniște copleșitoare și un miros intens de cafea și tutun, iar prin baie doar două numere răsfoite din colecția mea (intimă) de reviste cu bulină. Și Ana nicăieri! Cum bănuiam de la început, căutarea-mi fu zadarnică, somn irosit. Cu siguranță, nici mult mai celebrul Hercule Poirot n-ar fi scos mare brânză (posibil, doar mucegai) din întreaga poveste, așa că punct și de la capăt…
Oarecum alarmat de penibilul situației încercai să o sun pe mobil, dar după freamătul vibrând al cearșafului am dedus că-și ține mobilul sub pernă (și doar atât!)…” O fi ieșit după țigări… sau… Mda… dacă tot mi-a stricat somnul o să-i fac și eu o surpriză…” Mă întinsei pe canapea și mă lăsai pradă gândurilor…

Trecuseră aproape cinci luni de când îmi pășise pragul, fără să mai aibă, vreo intenție să mă părăsească vreodată. Se mutase la mine, parcă definitiv și la scurt timp după ce și-a primenit culcușul a mai venit și cu o pisică. Ha! Nu le-am suferit niciodată și nici nu-mi imaginam că voi ajunge să trăiesc sub același acoperiș cu o mâță dar… Cum a făcut cum n-a făcut, m-a adus în imposibilitatea de a spune NU! (noroc că a scăpat-o pe-afară și a fugit!!!). Tipa asta frumoasă, copilăroasă, de numai nouăsprezece ani, subțire la trup, cu părul sângeriu, cu două măsline verzi cu care mă fixează când își scoate limba și se strâmbă ca o maimuțică beată când ceva nu-i este pe plac, cumva a reușit să-mi pătrundă în suflet și habar n-am cum. Singură, a reușit să alunge toată rutina monotonă ce-mi alimenta imensul gol ce-l numeam viață. Dar oare să fie numai atât???
E pretutindeni alături de mine, la ieșiri cu băieții (deoarece fete n-a știut să adune în jurul ei), la baschet, la teatru sau la film. Parcă-mi amintesc și acum când, văzându-mă pus într-o situație jenantă, la o întâlnire de serviciu unde toată lumea a venit în cuplu, s-a oferit să-mi fie ”jumătatea” lipsă. Și pot spune că și-a jucat bine rolul de ”iubită”, atrăgând nu doar complimente, ci și privirile salivânde ale multor colegi. Cu părul părins în cosițe, ochii vii, perle de sidef și rochia neagră, ușor vaporoasă, un pic peste genunchi, cu umeri căzuți și decolteu ascuțit o rupeau parcă din istoria anilor 60 a marelui Chicago. Era frumoasă, ba mai mult decât atât, minunată.
De multe ori leneveam pe șezlonguri în balcon citind diverse și hlizindu-ne de vreun nimic, alteori dădeam adevărate dueluri de jam session chitaristic în sufragerie, ori ne petreceam week-endurile prin vreo grădină la braț sau pe vreo terasă. Ne purtam de parcă eram îndrăgostiți… Mă sperie gândul dar, chiar am putea fi???

-Aaaaaaaa! Ce faci băi, aici?
Icnetul ei oarecum surprins, mai mult decât speriat, mă smulse din starea de contemplație în care am rătăcit aproximativ două ceasuri.
–Eu ca eu, dar tu pe unde-mi umbli, nesuferito?! Ai pus drăcia aia de zace cu cracii-n sus sub calorifer, intenționat la trei sau ce? Și nici acasă nu-mi ești, lăsându-mă să fierb de griji!
-Nu băi… Ahhh, scuze… Am uitat… Își scăpă un râset dar continuă, pe același ton scăzut și împăciuitor.
–Știi, am terminat ieri sesiunea… Și alarma a rămas setată la trei, că mă trezeam noaptea să mai învăț. Îmi pare rău că ți-am stricat somnul… (șoptit) de frumusețe. Și mustăci un zâmbet asemănător lui Joker (din Batman). Se întoarse înspre bucătărie, iar eu sărind agitat în papuci, după ea.
–Bine, nu-i bai, dar pe unde ai fost, m-ai speriat să știi, trezindu-mă și negăsindu-te… mai ales că eu m-am băgat la somn mult după tine…
-Fă-mi o cafeluță și-ți spun! Am o mare surpriză dar până una alta, intru la duș. Spor!
Și se evaporă asemenea unui fum, spre baie. Are o meteahnă ce deseori mă râcâie în orgoliu: îmi stârnește curiozitate și mă lasă-n așteptare însetat de curiozitate.
Tot ce mi-a rămas să fac, e să mă conformez și să-i dau zor cu cafeluța, că cine știe ce idee îi mai surâde prințesei.
–Aleeeeeeeex!
”Că tot veni vorba…”
-Da, regina mea, ce-ți poftește pipoțica?
-Prosopul Alex, e în cameră!
-Unde???
-Pe-acolo, vezi și tu că nu ești chior! Vrei totul mură-n gură???
”E nebună, jur!!!”
I-am răscolit prin lucruri în dormitor, ca să-i găsesc prosopul în… mașina de spălat… Offf…
-Măi, n-ai altul? Ăla e la spălat.
–Dă-mi de la tine, că nu știu de-astea…
O mie de cuvinte nu mi-ar ajunge să descriu ce simt în astfel de momente, datorită ei. Dar fie… Unde ți-l las?
-În mână??? Și râsul ei cutremură faianța din baie!
-E pe mașină, ți-l iei!… (deși i l-aș fi dat și-n mână… dar nu a insistat!)

Cafeaua a dat un pic în foc, dar nu-i bai… Îmi aprind o țigară și-mi descarc tensiunea din tâmple. Ana e doar un copil ce nu vrea să crească mare. Și-mi place așa cum e.
-De ce te uiți în gol și zâmbești?
-Ce?
-Bețișoarele de urechi sunt în dulap… ți le aduc?
-Ha-ha!
-Păi?
-Care e surpriza?
-Dar ho, ce-ai? Te măriți și eu n-am aflat? Stai să-mi prind suflul, să-mi beau cafeluța… ingratule! Țigări mai ai?
Își însuși pachetul, își umplu plămânii de fum, se înecă de 2 ori și continuă cu repezeală!
-Stai să-ți spun. Aseară, știi am văzut filmul acela, cu tipa și tipul care se despart și apoi se caută în jurul lumii, și tot așa. Trăiesc o super aventură! M-am pus eu să dorm și n-aveam liniște și, pe neașteptate mi-a venit o idee!
-Aoleu!!!
Făcu o pauză largă, trase câteva fumuri adânci și cu ochii mari și bulbucați continuă:
–Azi e sâmbătă, da? Suntem amândoi liberi, da? Suntem tineri, da? Da! (își aprinse a doua țigară…) Am fost la gară și am luat două bilete la primul personal. Spre mare!
-Ce??? Ideea ei îmi căzu ca o lopată în moalele capului. Ce-ai făcut?
-Da, la 7.45 avem tren. Cam în două ore, așa.
-Măi nebuno, te scrântiși? Hai măi Ană, îți arde de glume, ce naiba!
-Băi idiotule! Na! București Nord – Mangalia! Mulțumit?
Cu biletele în mână, nu-mi vine să cred ce prididește nebuna să facem! O escapadă la mare!!! Sincer să fiu, nu-mi displace ideea, doar că nu-mi vine să cred că mintea ei ar putea bubui astfel de gânduri.
–Păi hai să facem ce-ai de gând, zic eu, dacă tot ai dat banii pe tren. Cât ai vrea să stăm?
-Cât vrei tu. O zi, poate două… O săptămână și mai vedem, de întors o să ne întoarcem sigur…
-Ană… Ești nebună, știi asta, nu???
-Și ce?! Tu mă iubești oricum aș fi, așa că, zic eu, bagaje puține, Gogule! Câte un rucsac, ne e mai mult decât suficient… Hai pregătește-te și nu te mai miorlăi că nu ești Poptămaș!
Mă ridicai spre ea, să o sărut pe frunte dar… surprinsă cred, ridică și ea capul, buzele mele atingând alt obiectiv… Am înghețat instant, apoi bâjbâind, m-am retras grăbit și rușinat spre camera mea. Ea doar își aprinse altă țigară. Faptul că toată noaptea m-am gândit la asta mă făcea să mă simt vinovat de premeditare… ”Oare ce simt, e…. adevărat???”

Lumina zorilor înțepa întunericul cu săgeți reci și ceață… Am deschis geamul larg îmbrățișând această minunată primă zi de concediu… Rucsacul stă pe pat, soarele îmi mângâie chipul iar grijile s-au dus… Totuși un gând îmi freamătă pe tâmple: ” Eu și Ana, aventură sau poveste?”

 

Sfârșitul cele de-a doua părți

Povestea Tăcerii din ochii Ei…

 

Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul,
Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul…
Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă,
Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă.
                                                    … țipă, nu vrea s-o audă!
 

Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere,
Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere,
Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare,
Două sărutări succinte… două sărutări, bizare…
                                         … o deschid ca pe o floare…

 

Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare…
Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare.
Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde,
Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde…
                                        … valuri zvâcnesc furibunde!

 
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă,
EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă.
Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte,
De-atunci fruntea poartă riduri,  inimii ce vrea să cânte…
                                                            … în Tăcere, șoapte blânde.

Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare,
Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare.
Sufletul setos de ură, se învăluie în frică,
Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică…
                                            … crește blândă, se ridică.

                                              
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește,
Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește,
Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz,
Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz…
                                                … rătăcită pe pervaz.

 
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață.
Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață.
Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge,
Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge.
                                                    … Întunericul, va plânge…

 
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume,
Universul are soare, fiind flămând de noi cutume…
Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare,
E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare…
                                                  … tot Tăcere, tot o doare!

 
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii,
Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii…
Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață,
Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață…
                                         … resemnată, în Speranță!

 

Ultima scrisoare…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 12: Ultima Scrisoare…

Cheia se învârti de două ori în yală, și, cu teamă, apăsă mânerul ușii, pășind dincolo de pragul neliniștii ei sufletești. Emoțiile curgeau greu, cu sudori reci pe spate, precum Universul cădea pe umerii lui Atlas,  dar cu toate acestea, o forță peste puterile ei de împotrivire o tracta înăuntru.
Aceeași cameră goală, ordonată în dezordinea ei, aceeași pereți stacojii, mirosind a fum vechi de țigară, scrumiera cu chiștoace mistuite și cearșaful gălbejit întins pe pat, întregeau imaginea peste care pulsul inimii valsa dezolant.
Și Nu era Acasă; mai mult decât atât, părea că lipsește de ceva timp. Pe pupitrul de scris, un pahar cu votcă sub care stăteau câteva notițe cu ultimele lui însemnări, purta amprenta căderilor nervoase și a nopților nedormite. Se ridică, încercând să răzbească mesajul de dincolo de cuvinte dar totul părea absurd, pierdut în non-sens.
În bucătărie, câteva farfurii zăceau păstrând urmele meselor fugare, altă scrumieră, alte mucuri fumate la refuz.
Își trase un scaun mai aproape de fereastră lipindu-și genunchii de calorifer și tâmpla de geamul înghețat. Pe moment, se hotărî să mai aștepte, să îndure viscolul ce-i sufla în piept, pe sub tencuiala ferestrei, zdrelindu-i cu tăișul gerului sânii. Trăgea din țigară valuri de fum plumburiu, încețoșându-și vederea. Se însera, iar EL nu venea Acasă.
În tăcere, spălă vasele și orândui prin cameră, prelungind astfel agonia așteptării în care sufletul ei căzu lipsit de speranță.
”Azi, nu mai vine…” își urmă gândul amar, întinzându-se în amorțeală pe pat. Îmbrățișă perna, strivindu-și pieptul din care valuri mari de foc se revărsau peste obraji, în lacrimi. Adormi așa, visându-l mai apoi, prin lumi îndepărtate. Se trezi în toiul nopții asudând, speriată de coșmarul singurătății.
Încălțându-i papucii plușați, porni spre bucătărie să-și facă un ceai. Halatul de noapte purta ca o mângâiere de moale-cald, mireasma lui, aromată și dulce.
”Încă trei, patru ore și va fi dimineață… de tot. Să rămân aici… tot week-endul?”  se întreabă mai mult cu teamă, din nevoia unei scuze pentru a-l aștepta. Știe și simte că îi este dor, iar telefonul lui este închis și practic inutil să mai sune.
Din plictiseală, răscoli prin rafturile suportului cu cărți, unde găsi o grămadă de facturi și scrisori nedeschise…  Ar fi vrut să-l prindă cu ceva, o scrisoare de la vreo admiratoare, o carte poștală, o poză, dar nimic. În fața ei, a jucat fatidic mereu aceeași carte: victima perfectă. ”Oare unde-și ține secretele…”
Pe măsuță, lângă pat, stau câteva volume de Ionel Teodoreanu, cărți vechi, cu coperți scorojite, dintre care numai una, pare mai ferită de praf… ”Lorelei” .
Ceaiul fiind încă fierbinte, dar cuprinsă de frig, se băgă sub plapumă și aprinse lampa de citit. Deschise cartea, dansând printre rânduri… Se regăsea în fiecare fir de păr pe care  ”Luli” îl smotocea între buze… Luli cea copilăroasă era oglinda ei, de femeie matură. Sorbea pagină cu pagină, rând cu rând lipsită de suflare. Acum a înțeles de ce El o alinta  spunându-i ” dulce, Lorelei”. Îi plăcea atunci, acum însă îi place mult mai mult…. Iubirea lui nu era altceva decât coșul ei de cireșe din care gusta ori de câte ori avea nevoie.
Și totuși Autorul, crud, o dezamăgi luându-i eroina. ”Lorelei” muri… Avu puterea să ducă romanul până la capăt dar parcă starea de tristețe și melancolie se adânciră haotic în sufletul ei… Se visa eroina unei drame al cărei scenariu se îndrepta ireversibil spre o tragedie.
Ceasul arăta orele șase ale unei dimineți geroase de ianuarie, iar somnul îi dădea hulpav târcoale, grăbindu-i genele spre împreunare. ”E încă devreme… mai pot dormi”…  Se întoarse înspre perete, cu gândul să doarmă cu fața spre ușă, când, sub dulap, observă un plic. ”Probabil mi-a căzut mai devreme…” … Curiozitatea  o împinse să nu-și mai rabde somnul și să-l ridice. Îl întoarse iar pe spatele lui, în colțul din dreapta, observă caligrafiate mărunt câteva cuvinte… ”pentru tine, Draga mea…”
…Șuierul vântului părea un fluierat sinistru între pereții stacojii ai odăii. Lumina, înnegurată și de fumul dens din cameră,  părea o ceață alburie în prin care umbrele-și dănțuiau jocul.  De fapt teama îi cuprinse întreaga ființă frământându-i carnea asemeni unui aluat în spasme regulate. Simțea cum, toate cuvintele albastre pictate în albul imaculat al hârtiei albe, vor cădea ca niște cuțite criminale în sufletul ei firav.

” Scumpa mea, C.

Știu că răbdarea nu ți-a mai îngăduit să mai aștepți cuvinte de la mine. Știu că ai privit de zeci de ori telefonul, până să te hotărăști să ții piept viscolului și să-mi vii Acasă. Ți-e dor și ție, nu?
Azi a nins. Ai văzut zăpada? Știu ce mult îți place, Lorelei… Bucuria ta de copil zglobiu mi-a adus de multe ori senin în viață, iar viața mea după cum știi e o furtună continuă. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu scumpa mea, dar știu, regretele sunt târzii, iar luxul de a mi te avea măcar ca amintire mă costă scump.
M-ai alungat (a câta oară?), iar de data asta chiar am plecat. Sunt atât de departe Lorelei, atât de departe, încât nici eu nu mă regăsesc. Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de șoapta vocii tale, iar de aici de unde-ți sunt acum, îmi lipsești cu atât mai mult. Poate că ai avut dreptate, poate că într-adevăr nu merge și asta trebuia să se întâmple de la început, dar te-am hrănit cu iluzii, fermecat la rândul meu de visele pe care pe rând le făceam imposibile. Timpul pare că s-a scurs în defavoarea mea, iar tu ai obosit.
Știu că ți-e somn, că vrei să dormi, ca la trezire acest coșmar să fie doar un vis urât și să dispară. Nu e deloc așa, iar eu nu te iubesc mai puțin, și nici supărat nu sunt. Practic nu mă vrei… Asta am înțeles eu din tot ce se întâmplă între noi.
Mă vrei ca prieten, dar eu nu-ți pot fi prieten…și înțelegi de ce.
M-ai alungat Lorelei, m-ai alungat…
Iartă-mă te rog, că îndrăznesc să mă rup de tine dar mă simt la capătul puterilor.

Tu lași în urmă numai fum,
Eu las doar praful ce-l adun,
Și Timpul,care ne desparte,
Îngroapă totul într-o carte…

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Adio, Dek Dey”

 

 

Noapte bună…

 

Cu tine ochii îmi voi stinge, pentru cea din urmă oară,
Sărută-mi fruntea ce mă frige, chiar dacă știu c-o să mă doară.
Lasă-mi pe tâmple alinarea, uită pe buze suflul meu,
Umple-ți cu mine toată zarea, ultima clipă să-ți fiu EU.

Într-un secund va fi tăcere, iar lumea noastră va sfârși,
Dă-mi cea din urmă mângâiere, dă-mi mie cea din urmă zi!
Dă-mi mie tot ce ai în suflet, să ard în marele întuneric,
Orice vis rău pe care cuget, îl naști în gândul tău himeric.

Închide ochii fără teamă, ascultă al nopții dulce glas,
Apleacă-ți geană peste geană și însoțește luna-n vals.
Voi fi acolo, amintire, așa cum singură vei vrea,
Tărâm fantastic de iubire, noi, doi copii, și EA o stea!

Ai adormit, micuță zână, ce tremur arzi în carnea ta,
Ține-mă strâns cât poți, de mână, să te feresc de vraja rea.
Să te feresc de vrăjitoare, de zmei și regi întunecați,
Să-ți fie visul numai soare în poarta inimii ce bați.

 

 

În Tăcere…

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…

 

Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…

… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă  ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”

Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!”   Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.

Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic  ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!

”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
–          Domnișoară, vă simțiți bine?
–          Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
–          Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.

O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
–          Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi,  avea destule…

Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…”  Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
–          Te iubesc puiule, TE IUBESC!

 

Pe-o stâncă…

 

stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare,
de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare.
stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont,
și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.

pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine,
eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine.
îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze,
și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.

din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă,
și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă.
nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață,
dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.

și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot,
corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port…
tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis.
de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.

și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou,
încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou.
ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări,
iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…  

 

 

 

Mă strâng pereții (în versuri…)

 

S-a întunecat cerul afară și Timpu-mi pare tot mai trist,
Iar Ploaia tinde să mă doară, între pereții goi… Exist.
Lipsit de Armonia vieții, privesc prin geam picurii mici,
Cum vin mereu, tot împreună, stropindu-mi sufletul cu frici.

Mă stâng pereții, plin de vină, mă simt cuprins în golul mut,
Aud doar ploaia ce-n surdină, mă-ndeamnă vocea să-i ascult.
Aceeași melodie veche, pe care-n suflet des o mint,
Atârnă astăzi pe perete și nu mai pot să vreau s-o simt.

Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.
Nu plâng de patimi, între gene, deșert uscat, nisip fierbinte,
Dar mâna parcă îmi așterne, pe foaie, lacrimi în cuvinte.

Mă strâng pereții, stau la masă, învârt penița-n călimară,
Și parcă retrăiesc momentul unei vieți, de-odinioară.
Albastrul cald întins pe foaie, în rânduri parcă infinite,
Restrânge parcă într-o doară imaginea unei iubite.

Mă strâng pereții albi… Culoare? Din amintiri adun frântură,
În mine parcă Totul doare cum îmi lipsești TU, azi, din Mână.
Un tunet fremătă în mine, Tăcerea rupe a mea Ființă,
Mă strâng pereții, plec spre tine, c-un zbucium aprig de dorință.

Mă strâng trei cercuri peste suflet, cu fiecare Pas grăbit,
Bătrân și obosit în cuget, mă-ndrept spre-al Vieții asfințit.
De-ar fi să te găsesc Acolo, vom ocoli cumva cărarea…
De nu vei fi, EU – Amintire… Îmbrățișându-ți cu drag,  Zarea.

Morala: Cel ce te iubește niciodată nu te va părăsi chiar dacă-i dai o mie de motive să renunțe… Când vei găsi acea persoană, fă bine și ține-o lângă tine, cu orice preț… Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!

Ghinda (o altfel de poveste)

… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi  oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. 
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului.  Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.
Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce  într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n  Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…
Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. ”Te Iubesc!!!”…

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9:  Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…

 

”Un ultim șuierat anunță plecarea iminentă și Roțile pornesc a se urni, zguduind peronul căzut în uitare. Pe la geamuri se mai văd fluturând încă, câteva batiste albe însoțite de voci mai mult sau mai puțin pestrițe ce-și dau salutul de despărțire. Noi, nu…
Ai plecat…
Nu ne-am luat Rămas Bun, nici ca prieteni nici ca iubiți. Te-ai suit în cușetă, te-ai așezat pe canapea culcându-ți pe genunchi o carte și te-ai pierdut printre rânduri. Nu ai privit o clipă spre fereastră pentru că știai că ai să-mi întâlnești privirea ce te-ar fi implorat până-n ultima secundă să rămâi. Nu, Tu ai știut de la început că drumul nostru e frânt și nu e cale de întoarcere. Eu am rămas cu Gara și cu tine-n gând, Tu ce mai ai?
Undeva în colț, o bodegă pestriță, 2 mese pe peron și-un val de colb mă-mbie să mai zăbovesc în acest ultim pas al nebuniei mele, dar de data asta fără tine. Berea e rece, dar cu gust viclean-sălciu. Sau poate e doar gustul amar al sentimentului că te-am pierdut, de data asta pentru totdeauna. Îmi vine să plâng, și chiar simt peste gene umezeala unor lacrimi, ce poate pentru prima oară după mult timp cred că-și au rostul. Cele trei volume, apasă greu pe umărul meu, un umăr de care cândva te-ai agățat… Mi-e atât de greu să accept că de azi înainte nu vei mai fi, parte a vieții mele, umbra melancoliilor nocturne. Și ce-mi sunt nopțile fără de rătăciri sinistre în largul întunericului? Probabil vor trece secole până să aflu…
În urma trenului, nu a rămas decât coloana de fum alburie ce se întinde până dincolo de orizont. Și nici acum nu pot să-ți spun Adio… sau poate că, simplu, Nu Vreau.”

Lorelei închise cartea, nebunul ei dormea demult. S-ar fi oprit mai din vreme, dar cuvintele parcă o alergau înspre finalul pe care-l presimțea, ”…și nici el nu va renunța” . Gândul acesta o înapoie în lumea reală unde Capul lui mare, se odihnea pe genunchii ei micuți. Tremura ca un urs în somn, icnind încet. Mâinile și le încolăcise de după mijlocul ei, murmurând cuvinte de neînțeles. Îl privea simpatic, cu milă și dragoste, zâmbind, dar totuși cu dojană în gând: ”copile, de ce nu pui capul să dormi când trebuie…offf, copil prost!” Ar fi vrut să se ridice, dar nu putea să-i tulbure somnul. Îl trăia ca o durere oftată din suflet…
Închise ochii și se gândi că poate așa, adoarme și ea și se vor întâlni în visul lui, unde se vor juca cuminți pe un câmp de flori. Gândea că visele lui sunt toate frumoase așa cum sunt și zilele alături de el… câteodată, numai. În restul zilelor era monstru. Își încruntă sprâncenele la întâlnirea ultimului gând. ”Și doarme monstrul meu, ca un motan leneș…”

Un val îi mușcă gleznele cu sete înecându-le în spumă. În urma lui veni altul și iarăși altul, la nesfârșit… Nisipul era cald, și marea era caldă, dar ea simțea în sufletul ei adâncul rece al ultimului apus. Plecase înspre cort să-i aducă un pulover, lăsând-o singură în gândurile ei. Își îmbrățișa trupul căutând să-și adune căldura, în încercarea de a amâna inevitabilul moment. Era o zi atât de gri, în care Septembrie îi alungase înspre plajă. Se simțea atât de firesc în briza răcoroasă ce venea din larg încât începuse să creadă că ea însăși e parte din Mare. ”Dar marea știe să se retragă…”
Trecuse timp de când nu mai Visase în Culori și acum chiar și viața i se arăta în tonuri de gri, alb și negru. Țigările erau încă ude, de când un val i s-a cuibărit jucăuș în buzunar.
– Dă-mi o țigară, te rog…
– Da, imediat. Foc, ai?
– Nu, mersi…
Trase adânc primul fum, sub îmbrățișarea brațelor lui ce-i cuprinseseră pieptul. Zâmbea din nou, întrebându-se dacă nu cumva El știe și face toate aceste gesturi exact atunci când… trebuie. Închise ochii ridicându-și fruntea spre stele sprijinindu-și creștetul pe umărul lui.
O stea căzătoare, o dorință, un vis… și El.

Trenul, încet, se puse în mișcare iar El încă mai zăbovea îmbrățișând-o, într-un ultim sărut. E nebun.
– Fugi copile, că pleacă fără tine și mă ceartă maică-ta pe urmă.
– Te iubesc, Lorelei, mă întorc joi. Să vii Acasă.
Zâmbea. Nu-i făcu nici cu mâna, nu-i întoarse nici alte cuvinte. Un zâmbet e tot ce putu să-i lase ca semn de despărțire pentru toată săptămâna ce urma.
I se părea atât de naiv și copilăros, văzându-l cum își trăiește întreaga viață ca pe o poveste, încât îi era nesuferit de simpatic. ”De ce nu și-a luat la revedere? De ce nu i-a răspuns? Poate așa-i va fi mai ușor să se elibereze de prinsoarea pasiunii lui. În fond, ce sentimente avea Ea pentru el?”
L-a primit ca pe o jucărie în viața ei și-n scurt timp au devenit prieteni. Apoi, nu mai știe cum…și nici ce. Și nici să-și mai amintească nu mai vrea…
Tacticos, își aprinse o țigară, fumând spre capătul peronului în speranța că o acțiune învăluită-n fum îi va alunga toate aceste gânduri ce o enervează fără rost. ”Sunt femeie, sunt liberă…” și totuși nu-ndrăznea să dea glas gândului. De ce?
Pașii mici, dar grăbiți, trădau nehotărârea ce îi zbuciumase liniștea. ”ce voi face azi? ce va fi până joi?”
O voce, aparent familiară, îi atrase atenția, întorcându-i privirea spre colțul din stânga al gării.
Se așeză la masă cerând o bere… ar fi vrut și căpșuni, poate și pufuleți… Aici s-au Cunoscut la Începuturi, tot după furtună… El și Ea, două beri, țigări, căpșuni și pufuleți.
Zâmbi… ” Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…”

(și prietenilor mei… Gară pentru Doi)