Pe-o stâncă…

 

stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare,
de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare.
stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont,
și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.

pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine,
eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine.
îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze,
și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.

din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă,
și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă.
nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață,
dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.

și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot,
corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port…
tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis.
de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.

și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou,
încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou.
ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări,
iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…  

 

Sadness_by_feainne

 

 

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9
Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

walls

Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)