Când Marea sărută Cerul

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 8:  Când Marea sărută Cerul

 

Dek Dey,
București, 05.07.2013
Vineri. Ora 4.00

Scumpa Mea Lorelei,

Vântul dimineții îmi răscolește părul… Mi-am despletit Codița și adulmec aerul rece ce-mi curăță chipul de lacrimi. Ai plecat, oare a câta oară Lorelei? Zâmbesc cu inima. Zâmbesc, pentru că știu că acolo undeva, nu atât de departe, ești tu, într-un pat, dormind netulburată de vise. Eu încă nu pot… Eu încă nu știu cum să fac să dorm… Dar am liniște, am Tăcerea Ta.
Azi, mai mult ca niciodată, îmi ești neprețuită. Și spun asta nu doar pentru că îmi lipsești, ci pentru simplul fapt că nu îmi mai ești. Nu îmi mai ești TU, așa cum îți sunt EU. Un suflet Bun…
Au trecut 3 săptămâni de când ți-am scris Ultima Scrisoare și în tot acest timp mi-ai așezat Răspunsul pe buze ca o dulceață amară. Tâmpla ta zvâcnește în așteptarea unor rânduri care să-ți aducă motive de ură și poate de gelozie… Dar nu,  asta s-a schimbat demult, și acum îți sunt cuminte, și toată Liniștea mea există ca o nemărginită Tăcere.
Lorelei, eu cred cu tărie în Tine chiar dacă tu ai renunțat. Ești Frumoasă micuța mea, chiar dacă pentru tine oglinzile sunt vrăjite, ele neavând puterea să îți descopere adâncul unui suflet minunat. Eu însă DA, pot, și privind în tine, mă simt și eu frumos. Împreună suntem frumoși, amândoi…
Lorelei, când mă gândesc că ai ales să te ascunzi în spatele unor fantome din trecut ce ne vor bântui viitorul o viață întreagă, nu pot să nu mă gândesc și să văd cât ești de copilă, de naivă… Să fie oare Viitorul Nostru imposibil? Nicidecum… așa că îți zâmbesc cu Inima dintr-o poză pe care tu nu o știi. Nu e acel zâmbet fals pe care te aștepți să-l întâlnești pe chipul meu, cum se mai întâmplă uneori, e acel zâmbet pe care ochii tăi de broscuță îl adoră.
Lorelei, Te Iubesc, așa cum Marea împlinește Cerul împreunându-se în orizont.
E aproape Dimineață. Lumina crește printre blocurile cenușii dar Tu încă-mi ești Atât de departe.  Privesc pe cerul negru cum toate stelele strălucesc, dar niciuna dintre ele nu poartă lumina zâmbetului tău. Ți-am spus vreodată cât sunt de fericit când zâmbetul ți se așează pe chip?
Lorelei, m-ai părăsit și azi, uitându-mă în mijlocul unei străzi printre lacrimile ce-mi ard obrajii. Nu-mi pare bine că nu-mi pare rău, însă asta îmi spune încă o dată că inima mea zvâcnește în ritmul pașilor tăi. Te vrea, te iubește și te dorește o viață întreagă, să îți cuprindă degetul beteag…cu sărutări.
Sâmbăta aceasta va trece… În singurătatea ei, voi fi eu cel ce va umple golul unui vis ce nu va mai avea parte de împlinire. Tu unde-mi ești?

Afară bate vântul și soarele se-ascunde,
Nu-mi simți deloc cuvântul ce-ți tulbură, pe tâmple,
Privirea care-ți cade în golul absolut.
Nu-ți sunt târziu în noapte, dar viu să te sărut.

M-ai pus pe culmi departe, să nu mă poți ajunge,
Tu singură, cu frica, în întuneric stai, nu plânge,
Că eu îți sunt alături, gonit în depărtări,
Nu pot cădea din vârful năprasnicei uitări.

Să fie doar o clipă ce o depășești cu frică,
Iar visul vine sigur, tu tremuri te simți mică,
Și fii cât poți cuminte și totul va fi bine,
Un gând o să te-alinte voi fi într-o zi cu tine…

Soarele se simte sus, dar nu-și arată chipul. Vântul, norii, stelele, cerul și marea sunt lângă mine, prietenii mei, Lorelei, de ce-mi exiști doar în gânduri?
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Pe curând, micuța mea…

 

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.