De-ar înflori cireșii toamna

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 10
De-ar înflori cireșii toamna

 

De-ar înflori cireșii toamna, prin faldurile arămii,
Ți-aș recompune toată drama, ce o ascund în poezii.
Pe linii lungi, atent la curbe, te-aș alinta cu un oftat,
Uitate simfonii nocturne, le-am retrăi visând curat.

De-ar înflori cireșii toamna, cu fir subțire de mătase,
Ți-aș prinde de prin margini rana, ce Timpul nefiresc ți-o arse.
Scrutând amarnic, tot pustiul, în care nu ne-am regăsit,
Am șterge singuri arămiul, uitând caimacul în ibric.

De-ar înflori cireșii toamna, pereții n-ar mai zace goi,
Albul de var s-ar stinge seara, pictat de setea dintre noi.
Ți-aș fi furtună, ploaie caldă, te-aș toropi cu sărutări,
Un freamăt trupul să ți-l piardă, uitând de tot, de depărtări.

De-ar înflori cireșii toamna, un singur lucru aș mai scrie,
Îmi las uitării toată teama, ești ultima mea simfonie.
Să-mi cânți în orice dimineață, în versuri albe, tot ce vrei,
Iar eu să te ascult o viață, sorbindu-ți ochii…Lorelei…

 

autumn-leaves-lake

 

 

Mă strâng pereții (în versuri…)

 

S-a întunecat cerul afară și Timpu-mi pare tot mai trist,
Iar Ploaia tinde să mă doară, între pereții goi… Exist.
Lipsit de Armonia vieții, privesc prin geam picurii mici,
Cum vin mereu, tot împreună, stropindu-mi sufletul cu frici.

Mă stâng pereții, plin de vină, mă simt cuprins în golul mut,
Aud doar ploaia ce-n surdină, mă-ndeamnă vocea să-i ascult.
Aceeași melodie veche, pe care-n suflet des o mint,
Atârnă astăzi pe perete și nu mai pot să vreau s-o simt.

Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.
Nu plâng de patimi, între gene, deșert uscat, nisip fierbinte,
Dar mâna parcă îmi așterne, pe foaie, lacrimi în cuvinte.

Mă strâng pereții, stau la masă, învârt penița-n călimară,
Și parcă retrăiesc momentul unei vieți, de-odinioară.
Albastrul cald întins pe foaie, în rânduri parcă infinite,
Restrânge parcă într-o doară imaginea unei iubite.

Mă strâng pereții albi… Culoare? Din amintiri adun frântură,
În mine parcă Totul doare cum îmi lipsești TU, azi, din Mână.
Un tunet fremătă în mine, Tăcerea rupe a mea Ființă,
Mă strâng pereții, plec spre tine, c-un zbucium aprig de dorință.

Mă strâng trei cercuri peste suflet, cu fiecare Pas grăbit,
Bătrân și obosit în cuget, mă-ndrept spre-al Vieții asfințit.
De-ar fi să te găsesc Acolo, vom ocoli cumva cărarea…
De nu vei fi, EU – Amintire… Îmbrățișându-ți cu drag,  Zarea.

Morala: Cel ce te iubește niciodată nu te va părăsi chiar dacă-i dai o mie de motive să renunțe… Când vei găsi acea persoană, fă bine și ține-o lângă tine, cu orice preț… Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!

darkness

Ghinda (o altfel de poveste)

… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi  oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. 
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului.  Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.

Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce  într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n  Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…

Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. Te Iubesc!!!”

aqeerwq

Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9
Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

walls

Când Marea sărută Cerul

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 8
Când Marea sărută Cerul

 

Dek Dey,
București, 05.07.2013
Vineri. Ora 4.00

Scumpa Mea Lorelei,

Vântul dimineții îmi răscolește părul… Mi-am despletit Codița și adulmec aerul rece ce-mi curăță chipul de lacrimi. Ai plecat, oare a câta oară Lorelei? Zâmbesc cu inima. Zâmbesc, pentru că știu că acolo undeva, nu atât de departe, ești tu, într-un pat, dormind netulburată de vise. Eu încă nu pot… Eu încă nu știu cum să fac să dorm… Dar am liniște, am Tăcerea Ta.
Azi, mai mult ca niciodată, îmi ești neprețuită. Și spun asta nu doar pentru că îmi lipsești, ci pentru simplul fapt că nu îmi mai ești. Nu îmi mai ești TU, așa cum îți sunt EU. Un suflet Bun…
Au trecut 3 săptămâni de când ți-am scris Ultima Scrisoare și în tot acest timp mi-ai așezat Răspunsul pe buze ca o dulceață amară. Tâmpla ta zvâcnește în așteptarea unor rânduri care să-ți aducă motive de ură și poate de gelozie… Dar nu,  asta s-a schimbat demult, și acum îți sunt cuminte, și toată Liniștea mea există ca o nemărginită Tăcere.
Lorelei, eu cred cu tărie în Tine chiar dacă tu ai renunțat. Ești Frumoasă micuța mea, chiar dacă pentru tine oglinzile sunt vrăjite, ele neavând puterea să îți descopere adâncul unui suflet minunat. Eu însă DA, pot, și privind în tine, mă simt și eu frumos. Împreună suntem frumoși, amândoi
Lorelei, când mă gândesc că ai ales să te ascunzi în spatele unor fantome din trecut ce ne vor bântui viitorul o viață întreagă, nu pot să nu mă gândesc și să văd cât ești de copilă, de naivă… Să fie oare Viitorul Nostru imposibil? Nicidecum… așa că îți zâmbesc cu Inima dintr-o poză pe care tu nu o știi. Nu e acel zâmbet fals pe care te aștepți să-l întâlnești pe chipul meu, cum se mai întâmplă uneori, e acel zâmbet pe care ochii tăi de broscuță îl adoră.
Lorelei, Te Iubesc, așa cum Marea împlinește Cerul împreunându-se în orizont.
E aproape Dimineață. Lumina crește printre blocurile cenușii dar Tu încă-mi ești Atât de departe.  Privesc pe cerul negru cum toate stelele strălucesc, dar niciuna dintre ele nu poartă lumina zâmbetului tău. Ți-am spus vreodată cât sunt de fericit când zâmbetul ți se așează pe chip?
Lorelei, m-ai părăsit și azi, uitându-mă în mijlocul unei străzi printre lacrimile ce-mi ard obrajii. Nu-mi pare bine că nu-mi pare rău, însă asta îmi spune încă o dată că inima mea zvâcnește în ritmul pașilor tăi. Te vrea, te iubește și te dorește o viață întreagă, să îți cuprindă degetul beteag…cu sărutări.
Sâmbăta aceasta va trece… În singurătatea ei, voi fi eu cel ce va umple golul unui vis ce nu va mai avea parte de împlinire. Tu unde-mi ești?

Afară bate vântul și soarele se-ascunde,
Nu-mi simți deloc cuvântul ce-ți tulbură, pe tâmple,
Privirea care-ți cade în golul absolut.
Nu-ți sunt târziu în noapte, dar viu să te sărut.

M-ai pus pe culmi departe, să nu mă poți ajunge,
Tu singură, cu frica, în întuneric stai, nu plânge,
Că eu îți sunt alături, gonit în depărtări,
Nu pot cădea din vârful năprasnicei uitări.

Să fie doar o clipă ce o depășești cu frică,
Iar visul vine sigur, tu tremuri te simți mică,
Și fii cât poți cuminte și totul va fi bine,
Un gând o să te-alinte voi fi într-o zi cu tine…

Soarele se simte sus, dar nu-și arată chipul. Vântul, norii, stelele, cerul și marea sunt lângă mine, prietenii mei, Lorelei, de ce-mi exiști doar în gânduri?
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Pe curând, micuța mea…

 

DSC08581

Acolo unde Tu-mi naști Dorul…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea
7:
Acolo unde Tu-mi naști Dorul…

Dek Dey,
București, 20.06.2013 
Ora 3.00

Draga Mea,

Azi m-am căutat prin toate ale tale.
Rânduri pe rând, mi-au căzut printre gene tulburând liniștea pleoapelor. Am răscolit cearșafurile amintirilor noastre, pline de pete sângerii, lacrimi și râsete. Stau acolo, toate, însemnate negru pe alb, iar eu le-am înșiruit una lângă cealaltă judecându-le tăcerea. N-ai să înțelegi nici azi că e vorba de tine, despre tine, pentru că TU exiști în toate cele câte-au început. Dai glas și suflu vieții de dincolo de noi, nefiindu-mi soare, nefiindu-mi lună, nici stele-n întuneric, nici albastru în senin. Și vântul tremură cu noi, întrupându-se în lutul noii ființe. Și Tu, și Eu…suntem Noi.
Azi am deschis Cartea Frunzelor, căutând adierea viselor ce stau ferite de lumină, în întunecatul desiș al Pădurii Pierdute. Și totuși, inima mai are glas și putere, o singură bătaie și pasul meu aleargă, șerpuind o linie continuă, în preajma ta. Dek Dey, sau Mishu, Iulian, orice nume mi-ai purta pe buze aceiași ochi făr de clipire te vor viola în liniștea gândurilor, Restul venind din tăcere…
Azi nu mi-ai privit lacrimile din ochi… De data asta doar sărate, pentru că amare nu mai sunt demult. Mi-ai scris, ți-am scris. Și fiecare Cuvânt al tău, îmi primenea în suflet rod de abundență. Cât îți place Poezia mea, mă-ntreb, de-mi ceri mereu să te renunț? Și totuși când ți-am scris, te-am mângâiat pe suflet lăsându-ți soarele pe chip. Perlele de smarald îți străluceau în ochi, iar eu eram fericit, că pot să ți spun iubirea în lipsă de cuvinte.
Nu-i un secret că Iubesc ochii verzi, și poate că ai tăi nu sunt, dar eu așa îi percep iubindu-te pe Tine. Te măgulesc numindu-te muza ideilor mele? Nicidecum. Nu-mi ești doar muză, îmi EȘTI în suflet.
Te și văd cum te întrebi, urându-mă cu dragoste, de ce sunt atât de complicat, de ce nu pot fi un simplu EU, un singur chip, o singură identitate… Poate pentru că SUNT Eu. Punct.
Azi m-am căutat în durerea rândurilor tale, pe care uneori le-ai răsfirat inconștient dându-mi mie, răspunsuri la întrebări ce nu s-au pus vreodată. Te doare Egoul meu, precum mă doare dezinvoltura cu care zidești între noi un perete de teamă. Mucegaiul de prin colțuri nu prinde ițe pentru că reușesc să te zgudui în fel și chip, atunci când tu te-aștepți mai puțin. Sunt acolo, mereu, un tremur nervos ce-ți pică sprânceana într-o acerbă încruntare.

Mi-ești drag, măi prostule, dar firea ta așa mă enervează câteodată… de-mi vine să te iau la palme!” – și nu mă iei. Să fie doar pentru că-ți sunt drag, sau poate că ți-e teamă… Nu vreau să (mai) simți nimic pentru mine pentru că astfel te-aș pierde. Ca un făcut mi-e dat să risipesc tot ce mă cere iar pe Tine chiar nu vreau să te pierd. Înțelegi? Azi ÎNSEMNI pentru mine!

Ți-am spus vreodată că cele mai frumoase cuvinte ce mi s-au spus vreodată au venit de la tine? Ți-am spus vreodată că te cred? DA! Cred că ești sinceră cu mine în tot ceea ce spui și mă cerți. Și ai dreptate, în felul meu port VINA neputinței. Și asta mă sperie…
Azi nu mi-am întins capul pe genunchii tăi să mă alinți, jucându-te în părul meu cu mâna ta subțire și ușoară. Azi n-ai fost Aici, fii acolo. Mă bucur să știu că ești bine și te vindeci de ce e rău. Suntem oameni-prieteni, suntem tot ceea ce trebuie să fim. Dar…
Azi îmi urăsc poezia, azi îmi urăsc muzica și chitara. De ce pasiunea asta îmi înfierbântă sângele în așa hal încât să m-apuce ora asta nesuferită din târziul nopții scriind cuvinte fără sens ȚIE, știind că niciodată n-ai să înțelegi ce spun. Dar oare peste câteva ceasuri eu voi mai ști? Și iar ai să te sperii, ai să te porți ciudat, vei fi rea cu mine și ne vom certa, pentru că dincolo de cuvinte tu trăiești cu teama că istoria se va repeta. Dar oare eu sunt repetitiv?
Azi știu că tu ești Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine dar din păcate trebuie să mă mulțumesc doar cu faptul că știu, pentru că, cu adevărat nu vei fi niciodată parte din mine. Dar cui îi pasă? Nu așa spun mereu?

De-ar fi să mai sărim în bălți împreună stropindu-ne în draci, și tot aș râde. Cât ai așteptat să mă vezi învârtind clătitele în tigaie precum fuga de-a latul străzilor printre mașini? Am rămas cu Gara în suflet, în prima zi din viața ta pe care eu ți-am sărbătorit-o atunci. În felul meu, căci n-am știut altfel să-ți spun, ești parte din mine. Cu tot cu Cișmigiu. Sunt îndrăgostit precum un puști de liceu, dar ce contează, atâta timp cât mă vei privi ca pe-un copil. Tot tu ai trezit nevoia de maturizare sau teama de a fi respins… unde am ajuns?  La prima întâlnire sau cea dintâi noapte cu adevărat albă… De ce te scriu în versurile mele? De ce îți urăsc depărtarea când îmi ești aproape? (Știi că nu-mi dai voie să-ți răspund, nu?)

Ești matinală, dormi puțin și greu. Ești singură în chinul tău pentru că nu-ți pot fi aproape. Aș vrea să mă lași să strâng în brațele mele trupul acela care… să zdrobesc orice coșmar ce ar îndrăzni să întindă ghearele spre colțul meu de rai. Lasă-mi inima să simtă așa cum vrea ea și vei fi fericită.
Azi m-am căutat prin toate ale tale, dar tu știai asta  demult. Să fii cuminte…

Al tău, cu dragoste. E doar un blog… (Pentru că așa îl vrei.)

P.S. De-acum ar cam fi timpul să te trezești, nu-i așa?

ryan-mcginley-somewhere-place-exhibition-galerie-gabriel-rolt

Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…

 

”Un ultim șuierat anunță plecarea iminentă și Roțile pornesc a se urni, zguduind peronul căzut în uitare. Pe la geamuri se mai văd fluturând încă, câteva batiste albe însoțite de voci mai mult sau mai puțin pestrițe ce-și dau salutul de despărțire. Noi, nu…
Ai plecat…
Nu ne-am luat Rămas Bun, nici ca prieteni nici ca iubiți. Te-ai suit în cușetă, te-ai așezat pe canapea culcându-ți pe genunchi o carte și te-ai pierdut printre rânduri. Nu ai privit o clipă spre fereastră pentru că știai că ai să-mi întâlnești privirea ce te-ar fi implorat până-n ultima secundă să rămâi. Nu, Tu ai știut de la început că drumul nostru e frânt și nu e cale de întoarcere. Eu am rămas cu Gara și cu tine-n gând, Tu ce mai ai?
Undeva în colț, o bodegă pestriță, 2 mese pe peron și-un val de colb mă-mbie să mai zăbovesc în acest ultim pas al nebuniei mele, dar de data asta fără tine. Berea e rece, dar cu gust viclean-sălciu. Sau poate e doar gustul amar al sentimentului că te-am pierdut, de data asta pentru totdeauna. Îmi vine să plâng, și chiar simt peste gene umezeala unor lacrimi, ce poate pentru prima oară după mult timp cred că-și au rostul. Cele trei volume, apasă greu pe umărul meu, un umăr de care cândva te-ai agățat… Mi-e atât de greu să accept că de azi înainte nu vei mai fi, parte a vieții mele, umbra melancoliilor nocturne. Și ce-mi sunt nopțile fără de rătăciri sinistre în largul întunericului? Probabil vor trece secole până să aflu…
În urma trenului, nu a rămas decât coloana de fum alburie ce se întinde până dincolo de orizont. Și nici acum nu pot să-ți spun Adio… sau poate că, simplu, Nu Vreau.”

Lorelei închise cartea, nebunul ei dormea demult. S-ar fi oprit mai din vreme, dar cuvintele parcă o alergau înspre finalul pe care-l presimțea, ”…și nici el nu va renunța” . Gândul acesta o înapoie în lumea reală unde Capul lui mare, se odihnea pe genunchii ei micuți. Tremura ca un urs în somn, icnind încet. Mâinile și le încolăcise de după mijlocul ei, murmurând cuvinte de neînțeles. Îl privea simpatic, cu milă și dragoste, zâmbind, dar totuși cu dojană în gând: ”copile, de ce nu pui capul să dormi când trebuie…offf, copil prost!” Ar fi vrut să se ridice, dar nu putea să-i tulbure somnul. Îl trăia ca o durere oftată din suflet…
Închise ochii și se gândi că poate așa, adoarme și ea și se vor întâlni în visul lui, unde se vor juca cuminți pe un câmp de flori. Gândea că visele lui sunt toate frumoase așa cum sunt și zilele alături de el… câteodată, numai. În restul zilelor era monstru. Își încruntă sprâncenele la întâlnirea ultimului gând. ”Și doarme monstrul meu, ca un motan leneș…”

Un val îi mușcă gleznele cu sete înecându-le în spumă. În urma lui veni altul și iarăși altul, la nesfârșit… Nisipul era cald, și marea era caldă, dar ea simțea în sufletul ei adâncul rece al ultimului apus. Plecase înspre cort să-i aducă un pulover, lăsând-o singură în gândurile ei. Își îmbrățișa trupul căutând să-și adune căldura, în încercarea de a amâna inevitabilul moment. Era o zi atât de gri, în care Septembrie îi alungase înspre plajă. Se simțea atât de firesc în briza răcoroasă ce venea din larg încât începuse să creadă că ea însăși e parte din Mare. ”Dar marea știe să se retragă…”
Trecuse timp de când nu mai Visase în Culori și acum chiar și viața i se arăta în tonuri de gri, alb și negru. Țigările erau încă ude, de când un val i s-a cuibărit jucăuș în buzunar.
– Dă-mi o țigară, te rog…
– Da, imediat. Foc, ai?
– Nu, mersi…
Trase adânc primul fum, sub îmbrățișarea brațelor lui ce-i cuprinseseră pieptul. Zâmbea din nou, întrebându-se dacă nu cumva El știe și face toate aceste gesturi exact atunci când… trebuie. Închise ochii ridicându-și fruntea spre stele sprijinindu-și creștetul pe umărul lui.
O stea căzătoare, o dorință, un vis… și El.

Trenul, încet, se puse în mișcare iar El încă mai zăbovea îmbrățișând-o, într-un ultim sărut. E nebun.
– Fugi copile, că pleacă fără tine și mă ceartă maică-ta pe urmă.
– Te iubesc, Lorelei, mă întorc joi. Să vii Acasă.
Zâmbea. Nu-i făcu nici cu mâna, nu-i întoarse nici alte cuvinte. Un zâmbet e tot ce putu să-i lase ca semn de despărțire pentru toată săptămâna ce urma.
I se părea atât de naiv și copilăros, văzându-l cum își trăiește întreaga viață ca pe o poveste, încât îi era nesuferit de simpatic. ”De ce nu și-a luat la revedere? De ce nu i-a răspuns? Poate așa-i va fi mai ușor să se elibereze de prinsoarea pasiunii lui. În fond, ce sentimente avea Ea pentru el?”
L-a primit ca pe o jucărie în viața ei și-n scurt timp au devenit prieteni. Apoi, nu mai știe cum…și nici ce. Și nici să-și mai amintească nu mai vrea…
Tacticos, își aprinse o țigară, fumând spre capătul peronului în speranța că o acțiune învăluită-n fum îi va alunga toate aceste gânduri ce o enervează fără rost. ”Sunt femeie, sunt liberă…” și totuși nu-ndrăznea să dea glas gândului. De ce?
Pașii mici, dar grăbiți, trădau nehotărârea ce îi zbuciumase liniștea. ”ce voi face azi? ce va fi până joi?”
O voce, aparent familiară, îi atrase atenția, întorcându-i privirea spre colțul din stânga al gării.
Se așeză la masă cerând o bere… ar fi vrut și căpșuni, poate și pufuleți… Aici s-au Cunoscut la Începuturi, tot după furtună… El și Ea, două beri, țigări, căpșuni și pufuleți.
Zâmbi… ” Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…”

(și prietenilor mei… Gară pentru Doi)

 

waiting_for_train_by_Cafernon

 

 

Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 6: Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri,  am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am fost noi ultima dată?
Sunt iarăși sus, aici pe culmea dealului, privind aleile pustii, gândindu-mă la naivitatea mea copilărească. Atâtea cuvinte au căzut reci, ca niște ploi aride, și ne-au uscat în suflete, secătuindu-ne Darul de a fi Buni unul spre celălalt.
Lorelei, mai ții tu minte când spuneam că nu vreau să pleci, că n-am să te las să pleci… Nu am făcut-o. N-am renunțat la tine o secundă, ți-am lăsat în schimb liniștea de a fi Tu, cu Tine însăți. Și poate așa vei găsi și Timp să-mi ierți păcatele fără de vină. Sunt cuminte, cum tu spuneai ,dar îți sunt cuminte asemeni unei umbre ce-și caută lumina să-și prindă chip…
Tu, Lună, care stai pe ceruri, știi tu oare drumul cel mai drept spre soare?
Lorelei, mai ții tu minte ultima scrisoare? Așa am simțit atunci, așa te simt și acum. Îmi zâmbești în fiecare zi, în toate minutele pe care le adun privind în tine. Și parcă ești mai frumoasă de cum te știam, și-mi strălucești în suflet.
Eu n-am să calc pe umbre, dar am să-ți ascult toate acele cuvinte care vin înspre mine. Fie ele bune, fie ele rele, am să te învăț tot mai mult. Și chiar de nu-mi vei mai veni vreodată alături, să știi că eu nu ți-am plecat.
Lorelei, mai ții tu minte Gara de Nord?
De data asta, nu am să mai rătăcesc…

Favim.com-20931

Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 5: Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Împreuna am descoperit cât de albastru este cerul și cât de cuminte este vântul…Mai știi cum am adunat împreună stelele nopții în buzunare ca să alungăm întunericul pe care îl purtam  în suflete? Nu ai venit ca să pleci, cum nu am venit să te alung.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Ai crescut repede, intens și ai ajuns sa arzi cu flacără vie, caldă, fiecare secundă din viața mea. Nu știu cine ești cu adevărat dar te cunosc de-o viață. Simt că am puterea să-ți fiu ce ai nevoie atunci când nu mă poți avea. Și n-a fost greu să îmi găsesc drumul.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte care se teme de toți și de toate, de tot ce o cuprinde, de toate ce nu sunt. Tremură frivol sub lumina soarelui, pentru că noaptea e singura vină ce-i poate feri ochii de săgețile ce cad otrăvite de pretutindeni. Și ești tu, cea care-mi ascunde ploile din suflet lăsându-mi ochii limpezi  și curați.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte pe care nu o să o am niciodată, pentru că nu ești și pentru că nu vrei să-mi fii. Ești acea parte copil, ce mă face pe mine să-mi amintesc maturitatea unei vârste pe care nu vreau să o trăiesc și nici să o resimt. Ești acea parte din mine ce mă face responsabil și mă trezește GOL în fața unei realități și al unui destin pe care nu vreau să-l accept. Ești partea târzie a unui cutremur intens. Ultima replică.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Tu ai deschis cu adevărat ochii, și vreau să cred că ai văzut cu adevărat puțin din ceea ce sunt și cine sunt EU. Ești singura parte ce mi-a citit în suflet și a găsit ceva cu adevărat Frumos. Te-ai oprit când mai aveai o pagină doar și legai în sfoară primul capitol. De nu ți-ar fi frică, ar fi păcat iar de nu ar fi păcat… m-ai strânge în brațe. Niciodată nu am crezut că iubirea poate cântări atât de mult între doi oameni… ce se simt jumătăți.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și ar fi timpul să te descopăr, mai repede, mai curând. Trebuie să învăț să citesc din tine acele litere scrise de-o șchioapă în caractere ce nu le cunosc. Trebuie să-ți învăț alfabetul, să-ți întorc slovele și să te aduc acasă. Nu pot să te pierd a doua oară…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și te iubesc. Dar tu nu vrei să știi, tu nu vrei să auzi, pentru că iubirea mea îți face rău și tu ai un cu totul alt destin. Ești sigură că faci ce trebuie? Sau poate nu pun întrebarea cum se cuvine… Poate trebuie să lupt pentru tine, să mă zbat, să te cuceresc asemenea unei redute, unui zid puternic ce apără o singură comoară: domnița inimii mele.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și nu trebuie să plângi sau să suferi niciodată. Pentru că tu ești acea parte pe care eu o numesc FERICIRE. Ieri ai plecat de lângă mine și nu m-am supărat. Mi-ai spus că sunt un nebun frumos, m-ai sărutat și ai plecat. Dar oare cât ai vrut să pleci??? Am rămas momente în șir privind locul gol de lângă mine, iar eu încă-ți simțeam căldura și pulsul inimii ce-ți zvâcnea presându-mi pieptul. Încă îți purtam pe umeri restul lacrimilor ce s-au prelins din ochii umezi când îmi încolăceai cu putere gâtul strângându-mă în brațele tale micuțe. Ești o copilă… după tot ce-a fost. Îmi vine să țip: UNDE EȘTI???

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte ce-mi simte cu adevărat lipsa și tremură de dorul meu. Așează gânduri pe hârtie la lumina unei lumânări, în toate despre mine. Și nu are liniște și se precipită, și cade ca apoi să se ridice căzând din nou. Și toate astea pentru că îi este dor. Și simte că simte ceva și îi este frică să nu fie…mai mult decât poate să dea.   

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Aceea ce a ales să plece. Ești acea parte pe care singur am pierdut-o, pe care azi nu o mai am, dar pe care o aștept în fiecare seară, la ora 8, pe aceeași margine de lume. Mai ții minte unde m-ai întâlnit prima oară? Cu mine ești vântul…

Ești cea mai frumoasă parte din mine… și TE IUBESC! Și-ți sunt cuminte…

endless-love-kristy-urain

Aripi negre…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 4: Aripi negre…

Și suflă vântul în tăcere…
Dar glasul lui prinde ecou,
Te tulbură a lui durere,
Fiorul unui vis al tău.

Abisul lacrimilor stinse,
Au cunoscut un nou izvor.
Acum, în palme ai, cuprinse,
Un Alt A Fost, și-ți este dor…

Pe gene-ți stau gata să cadă,
Mici stropi sărați și amărui,
Te pierzi învinsă, fără grabă,
Și întinzi mâna Nimănui.

Aripile îți stau restrânse,
Iar zborul l-ai uitat demult,
Nici timpul care nu se duse,
Nu-ți poate aduce alt descânt.

Aștepți să-ți cânte o poveste,
Cum n-ai trăit în alte vieți,
Și totu-ți pare cum Nu Este,
Cât poți iubi, cât poți s-aștepți?

Nemernicia unei clipe,
A coborât  semn de uitare,
Secunzi din vise netrăite,
Și-au frânt elanul către soare.

Privești în negrul întuneric,
În somnul putred și pustiu,
Același Înger Luciferic,
Ce Tu-l citești iar Eu îl scriu…

casdcspture