Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul, Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul… Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă, Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă. … țipă, nu vrea s-o audă!
Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere, Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere, Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare, Două sărutări succinte… două sărutări, bizare… … o deschid ca pe o floare…
Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare… Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare. Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde, Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde… … valuri zvâcnesc furibunde!
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă, EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă. Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte, De-atunci fruntea poartă riduri, inimii ce vrea să cânte… … în Tăcere, șoapte blânde.
Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare, Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare. Sufletul setos de ură, se învăluie în frică, Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică… … crește blândă, se ridică.
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește, Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește, Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz, Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz… … rătăcită pe pervaz.
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață. Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață. Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge, Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge. … Întunericul, va plânge…
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume, Universul are soare, fiind flămând de noi cutume… Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare, E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare… … tot Tăcere, tot o doare!
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii, Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii… Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață, Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață… … resemnată, în Speranță!
Vântul încă mai ascuțea furibund cuțitele iernii, brăzdând obrajii cutezătorilor ce îndrăzneau să-l înfrunte. O ploaie rece cădea mărunt de zile întregi ținând isonul vremii mohorâte. Imaginea Bucureștiului de azi îmi părea desprinsă dintr-unul dintre tablourile lui Jeff Rowland, unde Micul Paris incrusta în mărginimile lui un iz profan și boem. Iarna era căzută-n genunchi, lovind cu o ultimă suflare neliniștea din sufletul meu. Vremea amară, însă îmi făcea bine. Rănile trecutului nu-și mai făceau simțite durerile iar biciul crunt al vântului mă-nviora. Oamenii huleau cu pumnul strâns, spre cer, grăbind pasul spre locuri ferite, iar eu nu puteam decât să zâmbesc privindu-i cu milă: „ Ei n-au cum să înțeleagă, ei n-au pierdut nimic din ceea ce eu am pierdut și nu pot percepe această dulce mângâiere. ” Da. Eu mi-am pierdut ” Muza ”, inspirația și pofta de a scrie și mă regăsesc doar în golul omniprezent. Singurătatea m-a înghițit ca o fiară mult mai crudă decât vremea de afară.
Cu toate acestea, la fiecare colț de stradă, chircit de frig, se găsea câte un amărât să țină în brațe mici buchețele de Aișori sau Zambile în roz, albastru sau alb. Eternul Cenușiu se risipea în pete de culoare vii și parfumate, semn că Primăvara e pregătită să dărâme porțile vremii…
…Ne-am întâlnit întâmplător la marginea unei lumi de poveste, când ziua se îngâna cu noaptea într-o tandrețe efemeră, amândoi alergând grăbiți după un autobuz ce a binevoit să nu ne-aștepte. Cărțile Destinului fuseseră aruncate, miza jocului fiind conștiința unui suflet înghețat în sentimente.
Ca la un semn dat, ploaia se înteți, iar vântul prinse vână, suflând cu putere printre șuvițele tale castanii-ondulate. Gulerul unui pardesiu tomnatic, încerca, fără succes, să-ți ferească obrajii din bătaia aspră a vântului, iar mâinile albe cu degete subțiri, presate, tremurau intens într-o vibrație scurtă, asemenea tinerelor vlăstare aflate la prima înmugurire. Roșul aprins, aproape sângeriu, mă-ndemna să mă apropii, să încerc să te feresc de răutatea vremii sub umbrela mea.
În acel moment, ca și cum gândurile noastre s-ar fi întâlnit, ți-am simțit privirea caldă, ca un strigăt surd de ajutor, îndemnându-mă spre tine. Fără cuvinte, m-am apropiat salutând discret printr-o scurtă reverență, acoperindu-te sub umbrelă.
Ochii îți străluceau într-un contrast evident cu expresia timidă ce se ascundea dincolo de roșeața purpurie din obraji. Simțeam cum mă studiezi în tăcere, încercând parcă din ochi să-mi citești în suflet. Sprâncenele ți se arcuiră într-o grimasă pe care ai fi vrut să o ascunzi, o grimasă ce trăda emoții și speranță. Secundele treceau pe rând, una câte una, în același joc mut, crescând temperatura în sufletele noastre. Nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, deși un singur cuvânt poate ar fi fost îndeajuns pentru amândoi. Aș fi vrut să fii o carte din care să citesc fiecare gând, în profunzimi.
În scurt timp, Autobuzul nostru sosi în stație și urcarăm amândoi, un pic dezamăgiți de teama momentului iminent: Posibila Despărțire.
În acea clipă mi-aș fi dorit ca Timpul să mai întârzie cumva toată așteptarea crudă în care poate aș fi îndrăznit mai mult… Îmi regretam lipsa de curaj și cu siguranță nu puteam să las ca totul să se termine ca într-un roman al cărui final nu a fost scris niciodată.
Privirea Ei se învârti un pic în căutarea unui loc liber ce într-un final apăru; două scaune alăturate, unde ea, așezându-se pe cel de lângă geam, întoarse privirea către mine ca o rugăminte. Cu pași nesiguri dar îndemnat de un instinct febril o urmai, așezându-mă în stânga ei. Priveam în gol, neîndrăznind să ridic ochii mai mult, dar instinctiv zâmbii în semn de mulțumire. Îmi răspunse asemeni, cu un zâmbet larg, încrețind mici gropițe în obraji. În acel moment întinse mâna spre mine și…
” Andreea, îmi pare bine. Și îți mulțumesc pentru, umbrelă, afară. ”
” Dorin, și nu trebuie să îmi mulțumești. E de datoria fiecăruia dintre noi să… ”
De aici Cuvintele au curs în șir…
Magia momentului în care ochii noștri s-au întâlnit, lipsiți de forța desprinderii, îmi va rămâne întipărită în inimă o viață întreagă. Atât de natural și de firesc simțeam acel chip curat și plin de lumină, încât fiorul dragostei nu mai putea fi ocolit.
Am coborât la aceeași stație, a mea fiind doar o amintire pe traseul autobuzului de seară. Am continuat să o însoțesc pe trotuarul ud, ținând umbrela, sporovăind despre nimicuri pe care cel mai probabil niciunul dintre noi nu și le va mai aminti vreodată.
La primul colț o florăreasă ne abordă, ghicindu-ne povestea.
” Târziu frumoșilor, dar tot mai am ceva pentru voi. Sunt Stelele Pământului, să vă ocrotească și să vă poarte noroc în dragoste. ”
„ Într-adevăr, să ne porte… în dragoste… ” Gândurile mele erau la fel de albe ca și margaretele îmbrățișate strâns la pieptul tău. Mai înaintarăm câțiva pași și ne oprirăm pentru cele din urmă cuvinte. Un număr de telefon și o rugăminte mută încheiară această seară splendidă. Ochii tăi îmi cereau parcă în rugăciune: „ Să mă suni! ” .
Totul s-a derulat asemeni unui film romantic: o întâlnire întâmplătoare, primul buchet de flori, primul schimb de priviri și primul sărut pe obraz. M-am îndrăgostit.
Ploaia se opri, iar eu aveam nevoie de câțiva pași sub cerul ce părea mai limpede, înțesat de stele. Vântul alerga cu Gândurile mele, iar filmul se derula înapoi cu o viteză amețitoare, enumerând fiecare gest sau cuvânt al ei, toate doar pentru mine… „ Este târziu, poate sunt doar obosit… ” Rațiunea mă-împingea spre casă…
…Soarele pătrundea în fulgere fierbinți de lumină printre draperii, iar vântul mângâia în valuri perdelele prin geamul întredeschis. Ochii mei încă nu voiau să accepte iminenta trezire din visul ce mă aruncase în agonia dragostei, Visarea fiind chiar mai intensă decât întâmplarea în sine. Primul gând mă îndemnă spre telefon, dar Ceasul nu indica o oră potrivită așa că nu-mi mai rămăsese decât să-mi potolesc nerăbdarea printr-un mesaj scurt. Simțeam că într-un fel, i-as face ziua mai senină. „ Bună dimineața. ” au fost singurele cuvinte pe care zbuciumul meu sufletesc a reușit să le accepte, iar răspunsul veni fără să se lase îndelung așteptat: „ Bună și ție ” .
Cuprins de o nefirească nebunie, sării în papuci hotărât să trăiesc o zi mare. Era și timpul să las în spate dramele nemărginite, să privesc cerul în ochi și să mă bucur de viață.
Pe calendarul din bucătărie, 1 Martie era notat mare, cu litere roșii, parcă înadins să-mi arate cât de specială este această zi. Destinul scria o nouă filă în Cartea Vieții pentru mine, prima zi de Primăvară.
Fără cafea, fără țigară, alergai în stradă cuprins de febra inimii ce-mi zguduia universul. O zi senină cum nu mai fuseseră altele în ultima vreme, îmi stătea înainte. Aveam la dispoziție doar câteva ceasuri, câteva ore în care, la rândul meu, trebuia să-i zgudui cerul. În clipa aceea am realizat cât de străin mă aflu în lumea ei, despre care nu știam nimic. Mă simțeam cuprins de o panică sufocantă, de o groaznică neliniște. Forfota din stradă o regăseam în asentimentul simțirilor mele unde, la fel ca și mine, atâția Străini trăiau aceeași frământare amară. „ Și totuși, Ce să fac, Cum să o surprind??? ” Înecat în păienjenișul gândurilor, fără să-mi dau seama am urmat pașii spre locul în care ne-am despărțit în seara precedentă. Florăria din colț îmi părea mult mai vie, mai senină și îmi părea că îmi „strigă” șoptit Răspunsul mult căutat.
Florăreasa, o femeie bătrână dar zdravănă, cu ochii măslinii înfipți adânc în chipul oval, mă întâmpină cu un zâmbet jovial:
” Conașule, ți-au prins bine frumoasele mele aseară? Mândruța ta e gingașă ca un bobocel… Ia spune, să-ți dea baba ceva frumos pentru prințesa ta cu ochii de cafea? ”
Priveam la florăreasă încurcat de întrebare, dar și surprins de faptul că mă recunoaște. ”Oare ce să aleg din mulțimea de culori ce-mi amețeau simțurile cu parfumul lor proaspăt de primăvară?”. Întrebarea scufundată în apele negre ale nehotărârii mă amețea. Nimic nu mi se părea potrivit până în acel moment când, într-un colț, într-o găletușă stăteau cufundate pe jumătate în apă ultimele Frezii ale bătrânei florărese.
” Pe acelea le vreau, mătușă, Freziile.”
” Frezii, frumos, o alegere bună exact așa cum se cade. Să știi TU de la mine că florile astea sunt simbolul sincerității, fii CUMINTE cu ea. E o fată specială, nu una obișnuită, ascultă la mine. ”
” Mulțumesc frumos mătușă, sărut-mâna. ”
” Stai să-ți lege baba și-un șnur, să fie cu noroc! ”
” Mulțumesc, sărut-mâna! ”
Plătii bătrânei florile și-mi văzui de drum, dar ultimele cuvinte ale florăresei fuseseră atât de apăsate, încât îmi înțepau gândurile. „ Să fiu cuminte sau să fiu cu minte? Și cum așa, nu e o fată obișnuită? Ce-o fi vrut să spună… ” Timpul n-avea răbdare iar călimara își aștepta nerăbdătoare penița. Simțeam cum izvorul cuvintelor prinde să curgă, simțeam cum acel firicel subțire curând se va transforma într-un adevărat șuvoi de cuvinte. „ E vreme albă, de poezie! ”
” Ca un vis de primăvară, M-ai răscolit senin aseară, Pe alei demult uitate, Pe cărări nemaiumblate.
Stelele ne mângâiau de sus, Din răsărit înspre apus, Iar Vântul cald ducea spre noi, Parfum de frezii albe, moi.
Şi după ploi târzii mai rătăceam, Să mă citeşti din ochi cum te visam, Cătându-te la margine de curcubeu, Tu Primăvara sufletului meu.”
…Ziua-și săruta cu patos ultimele minute înainte de a se duce la culcare. Seara cădea melancolic îngălbenind zidul înalt de blocuri reci ce-și înălțau turnurile către cer unde curând avea să răsară luna. Era o înserare plăcută iar eu stăteam în stația de autobuz, în locul primei noastre întâlniri. Voiam cu adevărat să fie o surpriză așa că nu am mai sunat, dar în clipa aceea alte și alte gânduri începură să mă frământe și să mă sperie: „ Dacă se răzgândește și azi își schimbă drumul sau dacă iese în oraș cu prietenii, atunci eu… Am stricat totul!”. Gândurile mele se opriră însă aici pentru că Tu veneai din susul străzii, coborând cu mers ușor: Păreai abătută. Părul îți fremăta ritmic, în jocul pasului, lăsând, când și când, să se întrevadă scânteia ochilor tăi de cafea. Răspândeai în jurul tău un fel de melancolie bacoviană în care romantismul dăinuia cu prisosință. Avea dreptate bătrâna florăreasă, ești specială. Probabil în toți acești ani a întâlnit și cunoscut fel și fel de oameni iar ochiul ei se formase în a căuta și citi simplitatea firii.
Ne mai despărțeau câțiva pași când chipul tău se lumină de fericire. M-ai văzut și într-o singură clipire ai alungat toți norii ce-ți întunecau cerul.
” Bună Andreea, un mărțișor pentru tine. Și scuze că nu am sunat. Am vrut să-ți fac o surpriză. ”
Ca într-o mustrare, ridicând o sprânceană, m-ai privit suspicioasă. Mi-ai atins obrazul cu o sărutare moale ca un fulg, apoi inspirând adânc parfumul florilor ți-ai deschis gândurile.
” Da, Dorin. Mi-ai făcut. De unde ai știut? ”
” De unde am știut? Ce să știu??? ”
” Florile. Freziile! De unde ai știut că Freziile sunt florile mele preferate. Cine ți-a spus, cum ai ghicit? ” , chipul tău părea tot mai însuflețit iar obrajii zvâcneau în culoarea bujorilor.
” Nu știu, așa am simțit. Cred… ”
M-ai oprit din șirul vorbelor într-o îmbrățișare strânsă. Aproape că-ți simțeam bătăile inimii și clar în clipa aceea știam ce vreau, știam că vrei.
Pornirăm spre casă ținându-ne de mână ca și cum Drumul ar fi fost plăcută plimbare pe Calea Lactee. Câteva lucruri despre mine, câteva lucruri despre tine, aveau cât de curând să se contopească într-un singur cuvânt: Noi.
… Primăvara ne îmbrățișase cu atingerea ei dătătoare de viață, ocrotindu-ne și înflorindu-ne dragostea. Din când în când ne mai scutura în repezi furtuni, dar toate treceau sub mângâierea bonomă a soarelui. Încercam să-ți fiu mereu acolo unde simțeam că ai nevoie, iar tu-mi dădeai tăria cuvintelor și freamătul melancoliei. Între noi doi magnetismul universului crease o nouă dimensiune a imaginarului. Viața noastră părea o joacă în care doi copii descoperă tainele iubirii. Uneori capricioși, ne revoltam pe rând împotriva sistemului și a legilor firii, alteori pur și simplu adormeam într-o îmbrățișare lipsită de cuvinte. Feriți de ochi străini, am învățat să ne scriem povestea dintr-un colț al nostru în care succint fiecare minus a adus un plus.
Și ar fi fost o pierdere prea mare pentru mine dacă chipul tău nu ar fi strălucit o singură zi atunci când înaintea ta, ochii mei scuturau Timpul pentru a-ți smulge cel din urmă zâmbet înainte de culcare. Fără cuvinte îți mângâiam sufletul cu atingeri calde iar ochii tăi cereau tot mai mult și tot mai insistent. Setea de iubire răsuna ca un ecou pierdut în neliniștea firii cântând parcă Dragostea mistică dintre Apă și Pământ.
Și nu-mi trecea zi fără tine cum nu-ți treceau nopți fără mine. Primul „Te Iubesc!” a lovit ca un fulger într-o explozie de bucurie, după o noapte fierbinte, ca mai apoi să-mi cadă ca o povară mult prea mare peste umerii. Îți odihneai tâmplele pe pieptul meu când de sub părul răsfirat, inima mea lovea puternic cerând să iasă afară. Pentru tine a fost simplu, două cuvinte, sincere și curate, dar eu, ca om al cuvintelor, cum să o spun să sune la fel de alb pe negru?
Din acel moment liniștea mea s-a transformat în zbucium, un zbucium intens pe care am încercat să ți-l ascund, să îl feresc de ochii tăi și ce avea ca într-un final să mă consume.
Atunci am aflat că Timpul îmi este cel mai crud dușman. Încet, Întunericul m-a înghițit iar Tăcerea avea să te depărteze cu trup și suflet de lângă mine. Obrajii tăi au suportat furtuni pe care nici cei mai temerari mateloți nu ar fi îndrăznit măcar să le privească dar Inima ta a cedat prima, cutremurul neîncrederii înveninându-ți simțurile. Ai plecat, lăsând în spatele ușii noastre doar liniștea surdă pe care zbuciumul meu interior nu reușea să o frângă în cioburi.
Sunt Singur, Eu și scrâșnetul fiarelor din suflet.
Ne-am condamnat iubirea în două cuvinte fără apel…
… Când și când te mai zăream pe străzile de altădată necutezând să stau în calea ta. Îmi înghițeam amarul plecând ochii ca un laș în fața Destinului, necutezând să îi țin piept. Anotimpurile se perindau într-un ciclu continuu, iar eu cu fiecare zi căutam tot mai aprig acel Răspuns ce avea să-mi redea pacea sufletească. De nicăieri nu se zărea lumina, iar licărul Speranței pâlpâia slăbit pe moarte. Simțeam că Timpul îmi cere să renunț, învins, la tot ce am însemnat Eu pentru mine.
Priveam cu Groază străzile prăfuite sau spălate de capriciile vremii ce ocroteau cu bunăvoință aceeași oameni cu suflete reci printre care trebuia acum să mă amestec. Rutina cotidianului părea să fie noul tipar al vieții mele când de nicăieri o scânteie reaprinse focul încrederii.
Soarele era sus pe cer îmbrățișând cu dragoste Pământul. Pașii mă purtară întâmplător prin locuri prin care demult, trăisem cu adevărat o Poveste.
” Să-mi trăiești, Conașule! Trecu ceva vreme de când nu te-am mai văzut. Ori ai uitat de baba Floarea, ori n-ai fost CUMINTE cu mândrulița? ”
Trasei adânc din țigară încercând parcă să sufoc cuvintele bătrânei florărese. Ochii îi sticleau acoperind parcă tainice gânduri. Nu știu de ce această femeie apărea în viața mea în momente în care nici o cheie din lume nu se mai potrivea în fața ușii închise mie. „Cuminte!” – Acest cuvânt mă răscoli adânc în suflet, agățându-mă în amintiri tot mai vii și dureroase. Văzându-mă pierdut prin alte tărâmuri, bătrâna parcă încercă să-mi mai aline off-ul ghicindu-mi durerea.
” Hai să-ți dau niște flori maică, că te văd posomorât și nu-mi placi așa. Știi că mi-e drag de tine, na, ține aici… Dragostea naște ca florile. Înmugurește în Primăvara vieții, te încălzește cât cuprinde Vara, iar toamna veștejește. Nu fi trist maică, mai e Timp dacă Vrei și Crezi. ”
În mâinile mele stăteau legate într-un șnur de mărțișor un buchet de Frezii albe. Ochii tăi erau acolo cuprinși în albul pur peste care din Întunericul sufletului meu picurau cele două cuvinte. Te iubesc, te iubesc din toată ființa mea! Tâmplele-mi zvâcneau într-un tremur intens.
” Mătușă, ce zi e azi? ”
” 1 Martie. Dar tu copile, pe ce lume trăiești?! ”
” Sărut mâna mătușă, și îți mulțumesc. Pentru tot!!! ”
În urma goanei mele nu rămase decât uimirea de pe chipul bătrânei.
În sfârșit aveam Răspunsul, de fapt întotdeauna a fost în mine dar neștiind unde să-l caut am rătăcit prin lumi străine.
… 1 Martie, o zi cu înserare plăcută. Soarele se stinge la fel de domol, luând în tăcere lumina primei zile de primăvară.
În fața ușii tale stă același buchet de Frezii albe cu care am început să scriem Primăvara vieții noastre. Abia Azi am înțeles că cele două cuvinte trăiau la fel de sincer și curat în tot ceea ce Noi a însemnat pentru mine, în toate zilele de când te-am întâlnit. Nu am știut să ți le spun dar te-am iubit prin fiecare mângâiere, te-am iubit prin fiecare gest și te-am iubit așa cum numai un suflet pereche te poate iubi. Și te voi iubi mereu, de azi înainte pentru că azi, nu mă mai tem iar Destinul își poate încheia curând povestea. Finalul îl vom scrie singuri, așa cum singuri vom alege unde vom pune punct.
Prin geamul ferestrei Vântul își suflă adierea calmă în ton cu gândurile mele.
Liniștea surdă a început să scârțâie mecanic în ritmul cuvintelor cu care umplu pagini de hârtie. Cele două cuvinte, în esență, au chip acum și prind și formă. E timpul să-mi sting țigara, să-mi sorb ultima gură de cafea și să pornesc spre tine. Și ca un ultim gând, Andreea, citești și poate te întrebi de ce te-am scris aici, de ce așa, de ce acum… E simplu, draga mea. Azi ți-am spus că Te iubesc?!
Atunci te-am întâlnit parcă întâia oară, mult mai devreme decât târziul pe care îl așteptam. Ți-am întins mâna, coborându-mi privirea, încurcat de emoția momentului. Nici n-am îndrăznit să îmi ridic ochii și să mă uit mai mult la tine, mai ales când tu mi-ai întins obrazul să ți-l sărut… Am sorbit cu putere visul fiecărei secunde ce ne-a ținut aproape… Au fost puține, doar mult prea puține…
Pornirăm la pas, unul lângă celălalt, spre un viitor posibil unde până și timpul parcă a vrut să fie cu tine. Cuvintele îți însoțeau pașii dar gândul meu nu le urmărea firul. Unul singur însă prinse rădăcini în mintea mea. Ești frumoasă rău!
Ne-am așezat unul spre celălalt, și nu era bine. Și te-am chemat, subtil, mai aproape, dar lumina ochilor tăi îmi arăta că ai ghicit motivul. Dar ce mai conta acum, am îndrăznit…
Și ai vorbit la telefon minute-ntregi, iar eu…te-am adulat.
Eu chiar mă bucuram de aceste momente… Puteam să te ating, puteam să te privesc…
Da, singurele clipe în care îndrăzneam să te privesc în clarul senin al ochilor tăi ce îmi aduceau o liniște cu iz de toamnă.
Nu știu… poate felul tău de a fi, m-a făcut să-mi rătăcesc mințile…
Dar îți promit că pe undeva mi le găsesc eu…
Acum însă, nu sunt pregătit.
Mi-e frică de toate… Cineva mi-a spus că mama m-a făcut prea laș.
Ce groaznic, să dau vina pe biata femeie când totul stă de fapt în mine.
N-ar trebui, îmi spun mereu, dar mi-e frică. Mi-e frică să îți spun cu adevărat ce simt pentru c-ai să te sperii. Și poate ai să crezi că nu e altceva decât o închipuire a imaginației mele…dar nu. Tu ești aieve, exiști și respiri!
Mi-e frică…să nu pleci !!! La fel cum alte mii de corăbii și-au umflat pânzele în zare și duse au fost… Și nu vreau, să nu vrei să nu te vreau!
Îți răsucești părul între degete într-o joacă ce pare să-ți alinte trăsăturile de inocență copilărească. Un gând răzleț evadă ca o străfulgerare în mintea mea…
Cum ar fi dacă, acele degete micuțe s-ar încurca în părul meu …
Cum ar fi dacă palma aceea delicată ar mângâia asprimea rece a obrazului meu…
Cum ar fi dacă mi-ai cânta ceva sau poate vrei să dansăm un vals…
Îți simt privirea, cum îmi caută ochii pe furiș…
Ochii tăi sunt de poveste… Mi s-au înfipt așa în gânduri și acum îi simt cum mă pătrund de pretutindeni. Sunt cei mai frumoși ochi ce m-au privit vreodată pe sub gene!
Si genele… Ce gene?! Lungi , curbate menite să desăvârșească perfecțiunea ochilor tăi pe care, aș vrea să îi sărut. Ești cea mai frumoasa parte! Din mine! Și… îmi place!
Ai atâta viață în tine încât mă simt pornit și vreau să mușc! Puțin numai, de m-ai lăsa.
Nu poți fi deloc altfel decât mi te imaginez!
Și mi te imaginez frumoasă, superbă chiar! Am împărțit o noapte de povești, unul lângă celălalt, amândoi fără cuvinte potrivite. Poate că așa trebuia să fie…
Dar cine ești tu de-mi faci inima să-mi sară din piept…
Cine ești de nu-mi pot ridica privirea din întunericul ce mă cuprinde…
Cine ești tu de-mi fierbi sufletul cu gânduri pale…
Cine ești tu…
Răspunsul e simplu…
…Un tremur intens îmi tulbură simţirea…Ne-am despărţit şi acum e din nou în braţele mele strânsă puternic. Şi mai topim un sărut lung, o imbraţişare strânsă.
…Într-un final buzele ei se desprind ca un oftat nostalgic lăsându-mi asprimea crudă a despărţirii. Zăpăcit, alerg spre trenul meu, al cărui ultim şuierat îmi anunţă iminenta plecare. Într-o suflare-mi arunc bagajele în vagon, doar aş putea să-i mai văd chipul preţ de o secundă. În ciuda mea, trenul ei prinse deja a-şi urni roatele greoaie în sensul opus. Pentru două ore timpul a gonit împotriva mea scurtându-mi agonia efemeră a speranţelor de altădată. Acum însă, mă aşteaptă două ore lungi şi triste în care toate gândurile mele vor rătăci într-o goană nebună în urma ei…
Personalul îşi amână plecarea, răgaz pentru mine să dau foc unei ţigări. O tânără domnişoară se apropie discret, făcându-mi semn că doreşte să-şi aprindă şi ea una. Zâmbesc, întinzandu-i bricheta. Îi simt privirea cum mă ţinteşte, mă fixează, împingându-mă în peretele vagonului. Încurcat îmi ascund privirea, îmi arunc ţigara şi mă retrag spre compartiment. O salut trecător, îi urez drum bun, apoi…
Tâmpla mea tinde să explodeze… Oare de ce mă port aşa cu mine??? Încerc să-mi adun amintirile, să-mi aduc aminte chipul tinerei lângă care am fumat…În minte nu-mi apare decât imaginea cizmelor negre şi înalte ce-i acopereau genunchii. Abia acum realizez că practic nu am ridicat privirea nicio clipa din lungul podelei.
Mulţumit îmi las capul pe marginea ferestrei privind prin întuneric la luminiţele ce apar când şi când. O apăsare greoaie îmi moleşeşte pleoapele în armonia păcănitului ritmic al trenului…
„Vântul suflă rece şi simt cum frigul mă pătrunde prin toate încheieturile. Iarba moale şi udă îmi aminteşte de ploaia ce a trecut ca o furtună prin sufletul meu. O singură potecă in marea de plopi ce mă înconjoară. Sus pe cer stele sticlesc strălucitor, semn că vremea se îndreaptă.
Mică, într-o rochiţă albă, subţire, stătea în drum aşteptându-mă cu răbdare să mă apropii. Ochii ei ard, ca un foc ce mistuie plin de răspunsuri. Îi cuprind mâna întinsă pornind împreună la pas uşor spre Lumea ei. Nu simt nevoia de a pune întrebări. E doar o copilă, chipul ei cald lăsându-mi liniştea şi siguranţa încrederii. Ne cunoaştem din povestiri…Murmură un cântec ce nu mi-e srăin. – Ţi-e dor de ea, mă întrebă fără să mă privească cu o voce scăzută.
Fără de voia mea, îi răspund ”DA” hotărât. – Să ştii că şi ei îi este dor. Poate te-ai grăbit.
Tresar. Ezit să-i răspund, şi totuşi… – Poate că ai dreptate, dar simţeam că lângă mine nu mai poate. Poate că într-adevăr are nevoie de spţiu, de linişte, de timp… Poate că nu de mine are nevoie. – Şi tu… chiar crezi ce spui?
Ne oprirăm. Ochii ei mari mă săgetau adânc în suflet. Zâmbea. Un zâmbet larg, ca o felie de pepene roşu. Îmi aminteşti de EA. Citeam în ochii ei că ştie răspunsul aşa că pornirăm la drum înainte. Poteca şerpuia printre copacii tăcuţi, iar ea, murmura acelaşi cântec. Un cântec pe care-l ştiam cândva… – Şi tu, ce faci acum? – Învăţ… să iubesc, am continuat pentru mine, în gând. – Pentru ea?
De ce nu pot să mint acest copil, de ce simt că-mi citeşte în suflet toate gândurile ascunse. – Nu draga mea, pentru mine…şi poate pentru noi.
Vreau să cred că încă mai pot. În viaţa mea au fost şi bune şi rele dar încă nu sunt mulţumit… Oftez la gândul că anii s-au scurs duzină şi eu încă mai copilăresc.
Râde. – Copilărim cu toţii, nu doar tu. Crezi că sobrietatea ar schimba ceva? Nu Iulian, ea te place pentru felul tău nostim în care orbitezi în jurul ei, pentru felul tău zăpăcit de a te încurca în cuvinte, pentru palma ta caldă ce-i mângâie obrazul când e prea obosită să mai stea pe picioare. Nu Iulian. Problema ta are altă esenţă, încrederea de a duce un lucru până la capăt. Dacă tu nu ştii ce vrei, crezi că ea ştie? Amândoi sunteţi copii şi vă purtaţi ca atare, chiar crezi că merită să schimbi ceva?
Nu pot să spun nimic şi văd că nici ea nu dă vreun semn că ar aşteapta vreun răspuns. Simt cum în stomac îşi face loc un gol imens. Poate că am greşit într-adevăr şi m-am grăbit. Poate că…prea multe gânduri se învârt ameţitor în mintea mea. Acelaşi cântec… – Iulian, ştiai că ei îi este frică de întuneric, căplânge uneori de groaza liniştii ce-i imbracă pereţii în tăcere, de teama singurătăţii? Eşti sigur că mergem pe drumul care trebuie?
Şi m-am oprit. Mi-e teamă să privesc în urmă, să-mi deschid mintea, să gândesc. Ce să fac acum…înainte nu ştiu unde, înapoi nu ştiu cum. Şi melodia îmi răsună… – Urmează-mă.
Cu pas domol, dar apăsat urmarăm cărăruia în tăcere. Priveam fiinţa plăpândă a cărei mână strângea cu putere palma mea, păşind fără emoţii, ezitări înainte lăsându-mi liniştea şi timp să-mi aşez gândurile în ordine.
Cerul prinse a se lumina, stelele lăsând loc, una câte una, unei dimineţi însorite. Glasuri vii şi triluri pătrunzătoare sparg tăcerea ca de mormânt a nopţii ce e pe punctul de a se sfârşi. În faţa noastră, o căsuţă mică, un coş fumegând şi un motan mare şi galben tărcat pe prispă. Copila zvâcni din palma mea gonind spre casă, îmbrăţişând motanul, apoi aşteptându-mă cuminte în prag îmi spuse:
– Iulian, să nu-i spui Mariei, că ştii de Gândacul-Negru de sub uşă. Se va întrista şi e departe, departe de mine. Să nu uiţi să o iubeşti. Pentru noi. – Mersi Steliana, acum ştiu care e drumul meu.
Sărutai fruntea şi ochii copilei ce mi-a fost soartă şi călăuză întreaga noapte. Cânt acelaşi cântec ale cărui versuri i le-am scris demult. Acum ştiu că Drumul meu e înainte lângă…” – Hei, trezeste-te! Nu cobori, în Brăila?
la chipul blond ce-mi scutura cu grijă parcă, umărul drept. Un pic buimac, încerc să mă dezmeticesc. – Cobori, întrebă din nou aceeaşi voce caldă. – Da, cobor. Mersi.
În faţa mea, domnişoara cu cizme negre mă privea insistent. – Nu mă recunoşti, nu??? – Raluca!?!
” Pentru Meri, aşa cum probabil nu se aştepta. Cu drag, Mishu…”
Melancolii Nocturne 