Ultima scrisoare…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 12
: Ultima Scrisoare

Cheia se învârti de două ori în yală, și, cu teamă, apăsă mânerul ușii, pășind dincolo de pragul neliniștii ei sufletești. Emoțiile curgeau greu, cu sudori reci pe spate, precum Universul cădea pe umerii lui Atlas,  dar cu toate acestea, o forță peste puterile ei de împotrivire o tracta înăuntru.
Aceeași cameră goală, ordonată în dezordinea ei, aceeași pereți stacojii, mirosind a fum vechi de țigară, scrumiera cu chiștoace mistuite și cearșaful gălbejit întins pe pat, întregeau imaginea peste care pulsul inimii valsa dezolant.
Și Nu era Acasă; mai mult decât atât, părea că lipsește de ceva timp. Pe pupitrul de scris, un pahar cu votcă sub care stăteau câteva notițe cu ultimele lui însemnări, purta amprenta căderilor nervoase și a nopților nedormite. Se ridică, încercând să răzbească mesajul de dincolo de cuvinte dar totul părea absurd, pierdut în non-sens.
În bucătărie, câteva farfurii zăceau păstrând urmele meselor fugare, altă scrumieră, alte mucuri fumate la refuz.
Își trase un scaun mai aproape de fereastră lipindu-și genunchii de calorifer și tâmpla de geamul înghețat. Pe moment, se hotărî să mai aștepte, să îndure viscolul ce-i sufla în piept, pe sub tencuiala ferestrei, zdrelindu-i cu tăișul gerului sânii. Trăgea din țigară valuri de fum plumburiu, încețoșându-și vederea. Se însera, iar EL nu venea Acasă.
În tăcere, spălă vasele și orândui prin cameră, prelungind astfel agonia așteptării în care sufletul ei căzu lipsit de speranță.
”Azi, nu mai vine…” își urmă gândul amar, întinzându-se în amorțeală pe pat. Îmbrățișă perna, strivindu-și pieptul din care valuri mari de foc se revărsau peste obraji, în lacrimi. Adormi așa, visându-l mai apoi, prin lumi îndepărtate. Se trezi în toiul nopții asudând, speriată de coșmarul singurătății.
Încălțându-i papucii plușați, porni spre bucătărie să-și facă un ceai. Halatul de noapte purta ca o mângâiere de moale-cald, mireasma lui, aromată și dulce.
”Încă trei, patru ore și va fi dimineață… de tot. Să rămân aici… tot week-endul?”  se întreabă mai mult cu teamă, din nevoia unei scuze pentru a-l aștepta. Știe și simte că îi este dor, iar telefonul lui este închis și practic inutil să mai sune.
Din plictiseală, răscoli prin rafturile suportului cu cărți, unde găsi o grămadă de facturi și scrisori nedeschise…  Ar fi vrut să-l prindă cu ceva, o scrisoare de la vreo admiratoare, o carte poștală, o poză, dar nimic. În fața ei, a jucat fatidic mereu aceeași carte: victima perfectă. ”Oare unde-și ține secretele…”
Pe măsuță, lângă pat, stau câteva volume de Ionel Teodoreanu, cărți vechi, cu coperți scorojite, dintre care numai una, pare mai ferită de praf… ”Lorelei” .
Ceaiul fiind încă fierbinte, dar cuprinsă de frig, se băgă sub plapumă și aprinse lampa de citit. Deschise cartea, dansând printre rânduri… Se regăsea în fiecare fir de păr pe care  ”Luli” îl smotocea între buze… Luli cea copilăroasă era oglinda ei, de femeie matură. Sorbea pagină cu pagină, rând cu rând lipsită de suflare. Acum a înțeles de ce El o alinta  spunându-i ” dulce, Lorelei”. Îi plăcea atunci, acum însă îi place mult mai mult…. Iubirea lui nu era altceva decât coșul ei de cireșe din care gusta ori de câte ori avea nevoie.
Și totuși Autorul, crud, o dezamăgi luându-i eroina. ”Lorelei” muri… Avu puterea să ducă romanul până la capăt dar parcă starea de tristețe și melancolie se adânciră haotic în sufletul ei… Se visa eroina unei drame al cărei scenariu se îndrepta ireversibil spre o tragedie.
Ceasul arăta orele șase ale unei dimineți geroase de ianuarie, iar somnul îi dădea hulpav târcoale, grăbindu-i genele spre împreunare. ”E încă devreme… mai pot dormi”…  Se întoarse înspre perete, cu gândul să doarmă cu fața spre ușă, când, sub dulap, observă un plic. ”Probabil mi-a căzut mai devreme…” … Curiozitatea  o împinse să nu-și mai rabde somnul și să-l ridice. Îl întoarse iar pe spatele lui, în colțul din dreapta, observă caligrafiate mărunt câteva cuvinte… ”pentru tine, Draga mea…”
…Șuierul vântului părea un fluierat sinistru între pereții stacojii ai odăii. Lumina, înnegurată și de fumul dens din cameră,  părea o ceață alburie în prin care umbrele-și dănțuiau jocul.  De fapt teama îi cuprinse întreaga ființă frământându-i carnea asemeni unui aluat în spasme regulate. Simțea cum, toate cuvintele albastre pictate în albul imaculat al hârtiei albe, vor cădea ca niște cuțite criminale în sufletul ei firav.

” Scumpa mea, C.

Știu că răbdarea nu ți-a mai îngăduit să mai aștepți cuvinte de la mine. Știu că ai privit de zeci de ori telefonul, până să te hotărăști să ții piept viscolului și să-mi vii Acasă. Ți-e dor și ție, nu?
Azi a nins. Ai văzut zăpada? Știu ce mult îți place, Lorelei… Bucuria ta de copil zglobiu mi-a adus de multe ori senin în viață, iar viața mea după cum știi e o furtună continuă. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu scumpa mea, dar știu, regretele sunt târzii, iar luxul de a mi te avea măcar ca amintire mă costă scump.
M-ai alungat (a câta oară?), iar de data asta chiar am plecat. Sunt atât de departe Lorelei, atât de departe, încât nici eu nu mă regăsesc. Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de șoapta vocii tale, iar de aici de unde-ți sunt acum, îmi lipsești cu atât mai mult. Poate că ai avut dreptate, poate că într-adevăr nu merge și asta trebuia să se întâmple de la început, dar te-am hrănit cu iluzii, fermecat la rândul meu de visele pe care pe rând le făceam imposibile. Timpul pare că s-a scurs în defavoarea mea, iar tu ai obosit.
Știu că ți-e somn, că vrei să dormi, ca la trezire acest coșmar să fie doar un vis urât și să dispară. Nu e deloc așa, iar eu nu te iubesc mai puțin, și nici supărat nu sunt. Practic nu mă vrei… Asta am înțeles eu din tot ce se întâmplă între noi.
Mă vrei ca prieten, dar eu nu-ți pot fi prieten…și înțelegi de ce.
M-ai alungat Lorelei, m-ai alungat…
Iartă-mă te rog, că îndrăznesc să mă rup de tine dar mă simt la capătul puterilor.

Tu lași în urmă numai fum,
Eu las doar praful ce-l adun,
Și Timpul,care ne desparte,
Îngroapă totul într-o carte…

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Adio, Dek Dey”

 

the_last_letter_by_inessa_emilia-d3fv4n6

 

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;Ultima scrisoare…&8221;

  1. Cartea mea preferată se pare că este şi preferata ta. Ador acest personaj, iar romanul mi se pare cel mai reuşit roman de dragoste din literatura română cu tot ceea ce implică acesta ca text şi ca personaje: feminitate, iubire, spiritualitate, sensibilitate

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s