Ultimul Cântec…

 

Încă te-ascund printre cuvinte căci teamă mi-e să nu te pierd,
Nu las pe nimeni să te-alinte când eu în mângâieri te cert.
Cu punctuații efemere și pauze ce n-au mai fost,
Ți-înghesui cele patru stele din titlul unui cântec prost.

De ce îmi ești tu arcuită în dezacorduri grave-n ton?
Ți-aduc o terță în suită din recitalul meu afon.
Când fiecare notă sună a semiton forțat în gamă,
Îți încălzesc corzile în strună în murmur surd șoptit cu teamă.

Cobor diezului o palmă, lângă becar strâng o doime,
Când viața mea ruptă pe sferturi nu a însumat nici o zecime,
Din fericirile ce-n vremuri când mâna nu-mi cădea domol…
La fiecare notă tremuri, pe portativul strâmt și gol.

… Îmi amintesc de Mi, minoră, cu lacrimi, ce melancolii,
Cum simplă, caldă, minionă, te îmbrăca în poezii,
Și îmi aducea în scăderi nocturne frenetice amorezări,
Pe o poștală fără timbre din toate cele patru zări.

Azi tâmpla-mi arde, mi-e căruntă, cum lemnul ți-a îmbătrânit,
Sufletul meu râvnind te-ascultă dar glasul ți-este ruginit,
Un răget ca un tir de armă, pocnind niscaiva triolete,
Și Cheia Sol bucăți se sfarmă lovind tăcerea din perete.

Azi doar fumez trăgând din pipă, ținându-te prinsă-n perete,
Mi-e mâna veche, obosită și nu mai știe să te certe…
Azi cheile din portative, zac încuiate în sertar…
Iar degetele-mi gălbejite se sting pe-o coajă de arțar…