Revedere…

 

Ploua mai lung, în larg, pe latul lumii,
fără picior să-i calce chipul în oglindă,
De-aceea prinse a se răzvrăti pe unii,
lovind din scurt privirea ei succintă.

Se regăseau străini în cercul strâmt al unei mese rătăcite,
învolburați în alb și negru absolut,
Pe o romanță veche și stihuri amorțite,
se scuturau de prafuri iubiri ce n-au trecut.

Ploua cu amăgiri pe pleoapele plăpânde,
îmbrățișarea pare a fi un pol de foc,
Căderile stângace, mângâieri flămânde,
le freamătă în carne dorința unui șoc.

În pași de bal nostalgic se lasă dusă-n danțuri,
ca într-o epopee în slova unui grec,
Ea, singura femeie, a cărei multe lanțuri,
îi încolăcește pieptul în arc de semicerc.

El sfarmă înlănțuirea lăsând-o să aștepte,
servind-o cu un zâmbet nativ dar indiscret,
Și-aprinde o țigară, doi pași mai spre perete,
își reluă paharul cu ticuri de poet.

Sorbind adânc din fumul ce-i învăluie ținuta,
se vrea a fi mai rece ca gheața din pahar,
Dar trupul ei fierbinte îi spulberă minuta
și totul se topește într-un sărut fugar.

Ploua melancolie pe cerul fără nouri,
când stelele și luna se retrăgeau timid,
Ca într-un teatru antic, o piesă fără roluri,
își deapănă povestea ajunsă la sfârșit…

El îi zâmbește tragic, Ea-i prinde îmbrățișarea,
sorbindu-și din priviri al pasiunii fruct,
Solemnitatea stării ce luminează zarea,
înmărmurește clipa ce-n doi din nou i-a rupt…